Omelia ES Anton Cosa
pentru Noaptea de Înviere, 2005

Iubit popor al lui Dumnezeu!
Priviţi în jur şi vă minunaţi cât de mulţi suntem în această seara sfântă în lăcaşul Domnului! Cu toţii am venit la Biserică să luăm lumină din lumina învierii! Nu ne-am înspăimântat de întunericul nopţii, nu ne-a descurajat ora târzie la care ne-am dat întâlnire, nu ne temem de nimeni şi nimic pentru că ştim şi credem că Domnul Cristos prin Învierea Sa măreaţă ne copleşeşte cu belşug de haruri. El ne întăreşte credinţa noastră slabă, ne oferă iertarea de păcate, ne acceptă la masa sa euharistică, ne îmbucură viaţa cu adevărate satisfacţii. Înainte de toate El ne oferă satisfacţia unei mari victorii la care ne face părtaşi pe fiecare.
O noapte sfântă cât eşti de minunată! Eşti plină de taine şi de sacru!
Dragi fraţi şi surori, aţi observat cum încă de afară ne-am adunat în jurul focului, pe care l-am pregătit din lemn de esenţă tare ca să ardă cu flacără vie şi bogată pentru ca că să ne ofere din abundenţă lumina sa. Şi după ce l-am binecuvântat, din flacăra sa am aprins această lumânare pascală, frumos ornamentată, pentru ca ea să devină lumina care îl simbolizează pe Cristos Înviat. De aceea am adus-o în procesiune în biserică intonând de trei ori „lumina lui Cristos” şi v-am oferit-o tuturor ca să vă aprindeţi lumânările, ca ele să lumineze chipurile voastre în întunericul de afară şi să vă umple inimile de bucurie sfântă. În faţa lumânării pascale, în timp ce fiecare dintre noi am ţinut cu grijă în mâini lumânarea aprinsă, am intonat vestirea solemnă a învierii, într-o cântare lungă ce proclamă sfinţenia acestei nopţi şi triumful luminii lui Cristos! O noapte fericită, o noapte minunată, o noapte sfântă, eşti plină de taine şi de sacru!
Dragi fraţi şi surori, Taina minunată ce se lasă descoperită în această noapte încetul cu încetul este aceea că Dumnezeu intervine în favoarea noastră, aşa cum a făcut-o mereu de-a lungul istoriei mântuirii. Aşa cum am auzit şi în lecturile citite din Vechiul Testament, Dumnezeu creează omul din iubire, îl constituie într-un popor sfânt şi îi promite să-i poartă de grijă prin labirintul timpului, intervine „cu mâna tare” de nenumărate ori prin oameni aleşi făcând mari şi extraordinare minuni în favoarea sa. În linia acestor intervenţii miraculoase vedem cum Dumnezeu îl învie pe Isus din morţi, împlinindu-şi astfel promisiunile sale şi realizând pacea universală, împăcând omenirea decăzută cu dumnezeirea. Cât de profundă este taina nopţii sfinte şi câtă pace şi bucurie revarsă ea peste toată omenire!
Iată, dragi fraţi şi surori, cât de mare este evenimentul pe care îl contemplăm împreună în această noapte. Isus Cristos a înviat din morţi, călcând peste legile fireşti ale naturii, pe care însuşi Dumnezeu le-a instituit, şi prin învierea sa a deschis larg porţile cerului pentru toţi drepţii care l-au precedat şi care îl vor urma. Pacea lui Dumnezeu este retroactivă şi generală; ea îmbrăţişează întreaga istorie şi întreg universul. Dumnezeu intervine şi în viaţa noastră a fiecăruia şi punându-ne în faţa învierii lui Cristos ne dă şi nouă garanţia învierii noastre. De aceea în această seară liturgia este mai bogată ca niciodată. Pentru a sublinia puterea pe care o are învierea lui Cristos asupra noastră, imediat după predică va urma ritul botezului.
Catehumenii, după ce s-au pregătit suficient înainte, acum vor fi botezaţi la acest baptisteriu, care este izvorul vieţii divine. Botezul lor nu este altceva decât parte din învierea lui Cristos, care revarsă viaţa harului peste candidaţi. În momentul celebrării botezului ne vom aminti şi noi de botezul nostru şi, dacă am fost pătrunşi efectiv de harul învierii, noi înşine ne vom reînnoi promisiunile făcute la botez şi vom alege din nou viaţa harului. Vom alege să înviem şi noi din moartea păcatului, din pasivitatea cu care ne trăim viaţa de creştini. Iar cei care poate încă nu sunt botezaţi vor putea reflecta asupra lor înşişi şi se vor întreba: oare nu a venit şi timpul meu? Dragi surori, care veţi fi botezate în această noapte sfântă, primiţi din toată inima pe Cristos în voi şi schimbaţi-vă total viaţa. Botezul nu poate fi doar o simplă formalitate. Ori este aşa cum trebuie, ori nu foloseşte la nimic. Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, străduiţi-vă să rămâneţi între cele ale lui Cristos! Dragi fraţi şi surori, adresându-vă tuturor salutul nostru pascal tradiţional, vă adresez în acelaşi timp şi urarea de sărbători fericite şi pline de binecuvântări. CRISTOS A ÎNVIAT!

Omelia ES Anton Coşa
pNoaptea de Crăciun 2004

Iubiţi creştini! “Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor!” Cu această veste adusă păstorilor de către îngeri, proclamată în Evanghelie, începe bucuria Crăciunului; şi noi suntem aici pentru a participa, împreună cu cei care au crezut în El, la aceeaşi bucurie. Şi primul lucru ce-l fac acum este acela de a vă transmite tuturor bucuria Crăciunului: popor al lui Dumnezeu, care ai crezut în iubirea Tatălui, bucură-te şi fii fericit; Crăciun fericit, dragi fraţi şi surori! Crăciunul este prin excelenţă timpul felicitărilor, când prin cuvinte simple, bine alese, adresăm celor dragi felicitări şi le urăm bucurie, pace, sănătate şi multe alte împliniri, bune şi frumoase. Le dorim ca visurile lor să devină realitate. Şi aceasta pentru că Naşterea lui Isus, care a fost promisă de Dumnezeu, la împlinirea timpului a devenit realitate.
Da, iubiţi creştini, naşterea lui Isus ne dovedeşte că dorinţa primordială, care nu se şterge niciodată din inima omului, cea legată de dobândirea iertării şi a fericirii pierdute prin păcat, este şi dorinţa lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu a voit ca omul să se piardă, dimpotrivă, El l-a creat pentru fericire, şi de aceea El nu a voit ca această dorinţă a sa să fie împiedicată sub nici o formă, chiar dacă pentru a o realiza îl trimite pe Fiul său între oameni. Sfinţii Părinţi de la începuturile creştinismului considerau sărbătoarea Naşterii Domnului ca sărbătoarea lui Dumnezeu pentru oameni, de la care nimeni nu este exclus, pentru că iubirea lui Dumnezeu se manifestă faţă de toţi oamenii şi nu numai faţă de un grup sau de o naţiune. Sărbătoarea lui Dumnezeu pentru oameni constă în aceea că El, prin Fiul său Unul născut, îl eliberează pe om din condiţia de sclav al păcatului, din condiţia de exilat din patria fericirii cereşti şi îl readuce la plinătatea comuniunii. Îngerul le spune păstorilor „Vi s-a născut un Mântuitor”! Crăciunul vrea să spună că toată omenirea, întreaga istorie, au găsit în sfârşit punctul lor de referinţă, au găsit un lider, au găsit pe cel care salvează şi care eliberează de orice nelinişte, de orice rău, de războaie, de violenţă, de ură, de moarte. Crăciunul mai spune că oamenii au la ce să spere, că viaţa lor are un sens, că ea înseamnă mai mult decât momente de bucurie particulară, că este mai mult decât evenimentele dureroase ce continuă să apese asupra existenţei lor. Crăciunul ne încurajează şi ne invită să privim încrezători spre viitor, pentru că în Isus, l-am dobândit pe Salvatorul nostru şi prin El toate speranţele noastre pot deveni realitate. Nu mai suntem singuri ca nişte oiţe rătăcite, dar există Cineva care se îngrijeşte de noi. Este Mesia, trimisul lui Dumnezeu, cel pe care El l-a purificat pentru salvarea omenirii.
Şi totuşi, Crăciunul este şi un paradox. Salvatorul este un copil! Şi încă unul foarte sărac şi umil. “Veţi găsi un copil înfăşat care este pus într-o iesle”. Contrastul dintre darul lui Dumnezeu (adică mântuirea omenirii) şi semnul sub care El apare – un copil într-un staul – este evident. Însă nu fără sens. Prin Naşterea lui Isus, Dumnezeu întoarce valorile. Dumnezeu nu doreşte să se impună prin putere şi tărie aşa cum omenirea a făcut-o mereu, dimpotrivă, El alege pe cel mic şi neputincios în faţa oamenilor, şi tocmai ei sunt privilegiaţii ce vor intra în Împărăţia Tatălui. Acest paradox ne ajută să descoperim Crăciunul ca pe o sărbătoare ce ne priveşte şi pe noi. În staulul din Betleem cerul s-a deschis peste întunericul pământului. Dumnezeu s-a făcut om ca să fie în întregime cu noi şi pentru noi. Dacă staulul din Betleem, cu toată simplitatea şi sărăcia lui a fost vrednic să-l primească pe Dumnezeu, înseamnă că şi condiţia noastră omenească săracă şi marcată de păcat, dacă este îngrijită şi pregătită în mod adecvat, poate să-l primească pe Mântuitorul. Naşterea lui Isus este sărbătoarea lui Dumnezeu care vine în mizeria noastră pentru a ne elibera pe noi păcătoşii. În faţa iubirii lui Dumnezeu, căruia nu îi este frică de mizeria şi fragilitatea noastră, se naşte bucuria şi pacea. “Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru întreg poporul. Naşterea lui Isus ne aduce ca daruri bucuria şi pacea. “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă!” Crăciunul este o sărbătoare a sufletului, când Emanuel, Dumnezeu cu noi, intră în fiecare inimă de creştin şi face ca pacea şi bucuria sa domnească peste ele şi peste întreg pământul! Crăciunul reface armonia dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi oameni, dintre om şi restul creaţiei.
Iubiţi creştini, cu ce gânduri vom pleca acasă de la această sărbătoare? La fel ca şi păstorii, primind vestea îngerului, cu simplitate şi cu inimi curate să plecăm în grabă şi să-l vedem pe copilul Isus, dar nu la Betlehem, nu în ieslea din grajd, pentru că El se află deja printre noi şi construieşte deja Împărăţia Tatălui. Ieslea lui Isus astăzi este Euharistia, Sfânta Scriptură, săracii...!. Haideţi fraţilor să-l vedem pe Isus cât mai des în acest an al Euharistiei, la fiecare liturghie duminicală, în Sf. Împărtăşanie pe care să o primim cât mai des, în adoraţia săptămânală euharistică, aşa cum ne îndeamnă şi Sf. Părinte, în ultima sa scrisoare apostolică.
Dragi fraţi şi surori, fie ca bucuria şi pacea Crăciunului să nu se termine niciodată. Ele să vă însoţească permanent şi pretutindeni. Amin!

Omelia Episcopului Anton Cosa
cu ocazia împlinirii a trei ani de la înfiinţarea Episcopiei de Chişinău
27 octombrie 2003 

Omelia Episcopului Anton Cosa
Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, 2004

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din anul 1950, papa Pius al XII-lea defineşte în mod solemn ca adevăr de credinţă că: Fecioara Neprihănită, terminându-şi şederea pe acest pământ, a fost ridicată cu trupul şi sufletul la slava cerească.
În definirea acestei dogme, Papa Pius al XII-lea aminteşte trei dintre sfinţii părinţi orientali: pe Sfântul Ioan Damaschinul, pe Sfântul German din Constantinopol, şi un alt scriitor din vechime care spun că : Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dătătorul vieţii şi al nemuririi, a fost de datoria lui de a-i reda viaţa mamei. A fost de datoria lui de a o învia din morţi şi de a o primi alături de el, traversând o cale numai de el cunoscută (cf. Munificentissimus Deus). Afirmaţii deosebit de sugestive şi frumoase, dar, pentru a înţelege dogma în sensul ei antropologic (omenesc) şi teologic (divin), trebuie să o privim în lumina învierii lui Cristos.
Învierea lui Cristos porneşte absolut din iniţiativa lui Dumnezeu care, scoţându-l pe Fiul său din mormânt, a făcut din el pe primul-născut dintre cei morţi. Din acest punct de vedere, vom înţelege cu atât mai mult că ridicarea la cer a Fecioarei-mame, nu se datorează vreunui merit personal, ci în virtutea harului divin, ea fiind plină de har. Este important de ştiut că învierea, în sensul Sfintei Scripturi, nu trebuie considerată ca reanimarea unui cadavru (aşa cum a fost înviat Lazăr, fiul văduvei din Nain sau fiica lui Iair), nici ca pe o simplă nemurire a sufletului despuiat de orice caracter corporal, nici ca o formă de reîncarnare într-o altă existenţă care ar fi încă supusă limitelor de spaţiu şi timp. Ea este mai degrabă învierea trupului (cărnii), după cum spune Simbolul apostolilor.
Trupul (carnea) desemnează, în Crez, persoana în unitatea şi integritatea ei, ceea ce vrea să spună totalitatea sa compusă din spiritul, sufletul şi trupul său. Dar cuvântul trup (carne) trebuie înţeles, nu în sensul de compoziţie fizică, destinată pieirii, ci în sensul unei dimensiuni care nu încetează de a fi intim legată de identitatea persoanei umane. În realitate, viaţa nouă pe care creştinul o speră nu se referă numai la sufletul său, ci la persoana sa în totalitate, care a fost marcată în mod necesar de viaţa sa trupească în această lume, de comportamentul său, de evenimentele istorice trăite, într-un cuvânt: prin tot ceea ce i-a permis acestei persoane să devină ceea ce este. Spune un autor (G. Greshake) că, după cum: Total, în ridurile unei feţe îmbătrânite, se poate citi istoria scrisă a întregii sale vieţi, tot aşa în fiecare fiinţă omenească se păstrează fără greş istoria unei lumi care este "eu-l" însuşi (Plus fort que la mort, Ed. Mame 1979, pag. 92). Carnea (trupul) care învie este, deci, tot ceea ce poartă amprenta unei fiinţe omeneşti în felul său de a se raporta la sine însăşi, la lume, la alţii şi la Dumnezeu.
Aceasta este forma învierii pe care credinţa creştină o are despre Isus şi care constituie speranţa învierii noastre. După cum spune apostolul Paul: Dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, tot astfel prin Isus, Dumnezeu îi va aduce cu el pe cei răposaţi (1Tes 4,14). Or, ridicarea la cer înseamnă că această speranţă s-a realizat deja în preacurata Fecioară Maria care a crezut mai mult decât oricare altă făptură omenească, pentru care vara sa Elisabeta o numeşte fericită (Lc 1,45). Dumnezeu a făcut-o să beneficieze de învierea trupului, ridicând-o "cu trupul şi cu sufletul în slava cerească", adică Dumnezeu i-a comunicat ceea ce fusese promis prin învierea lui Cristos în care a crezut mai mult decât la Buna-vestire şi a devenit preafericită în cer şi garanţia fericirii tuturor credincioşilor.
Destinul preacuratei Fecioare Maria nu poate fi în nici un caz mai prejos şi nici despărţit de cel pe care tradiţia creştină l-a recunoscut întotdeauna martirilor şi sfinţilor, pe care i-a numit alţi Cristoşi. Autorul Scrisorii către Evrei numeşte nor de mărturisitori pe toţi cei care au precedat pe ceilalţi credincioşi în mersul lor pe urmele lui Cristos (Evr 12,1), îi numeşte adunarea primilor născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri (Evr 12,23). Dacă numai ridicarea preacuratei cu trupul şi sufletul la cer este recunoscută în mod explicit dintr-o mulţime atât de mare de mărturisitori şi primi născuţi ai cerului, aceasta se datorează numai titlului unic de care Maria dispune: Theotokos, adică: mamă a lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că mântuirea i-ar fi fost rezervată numai ei singure, ci din contra, ne-o propune pentru a ne stimula pe urmele lui Cristos, deoarece, aşa cum afirmă sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: Întreaga creaţie aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, fiindcă: Noi înşine, care avem începuturile Duhului, şi noi suspinăm înăuntrul nostru, în aşteptarea înfierii, a răscumpărării trupului nostru (Rom 8,19 şi 23). (Argumentele sunt extrase din Maria în planul lui Dumnezeu şi împărtăşirea sfinţilor; cf. La documentation catholique nr. 2187, nr. 253,254,261-265).
Sfântul Ioan apostolul vede pe cer un semn mare şi minunat: O femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele (Ap. 12,1). Este chipul preacuratei ca semn al Bisericii lui Isus. Ridicarea cu trupul şi sufletul la cer ne arată că Dumnezeu a anticipat deja pentru mama Fiului său mântuirea pe care o speră toţi creştinii şi această ridicare nu poate fi decât în folosul trupului mistic al lui Isus, adică al Bisericii, aşa cum o recunoaşte un mare teolog, zicând: Trupul fizic, unele din mădularele lui pot fi bolnave sau paralizate şi totuşi trupul întreg trăieşte şi activează, iar prin influenţa vieţii din el se pot vindeca iarăşi mădularele bolnave. Trupul poate muri doar atunci când se îmbolnăvesc părţile lui principale: capul şi inima. Dar capul şi inima Bisericii - Cristos şi Maica Domnului - se află în lumea divină şi nu pot cădea în nici o boală. Din părţi componente, proaste şi rele, nu poate rezulta un întreg sfânt şi imaculat; şi dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea nu ar mai putea fi sfântă şi fără de prihană, căci nu există oameni lipsiţi de păcat pe pământ. Dar Biserica văzută îşi primeşte viaţa şi puterea, nu de la oameni păcătoşi, ci de la însuşi Cristos în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,1) prin mijlocirea Preasfintei şi Preacuratei Fecioare („plină de har”, Lc 1, 28) şi a întregii Biserici nevăzute a sfinţilor.
Sfântul Francisc de Sales, pătruns de un sănătos spirit al credinţei, ne pune această întrebare: Care copil, dacă ar putea, nu ar învia-o pe mama sa şi nu ar pune-o în paradis, cât mai curând după moartea ei? La fel şi Sfântul Robert Bellarmin spune: Vă rog, cine ar putea crede că arca sfinţeniei (Tatălui), locuinţa Cuvântului, templul Sfântului Duh s-ar fi prăbuşit? Sufletului meu îi repugnă până şi gândul că acest trup virginal, care l-a născut pe Dumnezeu, l-a făcut să vadă lumina zilei, l-a hrănit, l-a purtat, s-ar fi prefăcut în cenuşă sau ar fi fost dat ca hrană viermilor.
Cum răspunde preacurata lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri mari pe care i le-a făcut? Cu iubire îl preamăreşte pe Domnul şi se încredinţează total LUI. „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul” (Lc 1,46). În Maria ridicată la cer, întreaga creştinătate are o puternică mijlocitoare şi un minunat exemplu. De la ea poate învăţa oricine ca să-şi recunoască propria micime, să se ofere lui Dumnezeu cu toată disponibilitatea faţă de voinţa lui, de a crede în iubirea lui plină de milostivire şi atotputernică cu o credinţă neşovăielnică. Ea este patroana noastră şi de aceea ne adresăm ei ca unei mame: Sf. Fecioară, Maica Bunului Sfat, roagă-te pentru noi! Ajută-ne şi pe noi, copii tăi, să ajungem la bucuria Fiului Tău. Amin.

Omelia Episcopului Anton Cosa
La Ziua Diecezana a Tinerilor,
Raşcov, 29 iulie

Dragi tineri,
Întâlnirea voastră anuală de aici de la Raşcov a devenit o tradiţie. Mulţi dintre voi, dragi tineri, m-aţi întrebat şi pe mine deja de mai multe ori: Când mergem la Raşcov? Iată-ne aici împreună. Mulţi dintre voi au fost deja de mai multe ori aici. O parte vine pentru prima oară. De ce venim la Raşcov? În fiecare an aici organizăm ziua sau zile tineretului catolic din Episcopia noastră. Care este intenţia noastră? De ce trebuie să ne întâlnim anual? Poate pentru a ne retrage puţin din zgomotul oraşului sau din monotonia satului din care provenim, poate pentru o scurtă odihnă fizică. Da, dar nu numai pentru atât!
Venim împreună din diferite parohii şi ne întâlnim pentru a ne cunoaşte mai bine. În parohii suntem grupuri mici dar aici iată suntem un grup mare. Cu atâtea calităţi. Cu atâtea talente. Noi catolicii pe aceste meleaguri reprezentăm doar o mică minoritate. Cu toate acestea şi noi dorim să avem un loc bine definit în societatea noastră. Dorim să fim conştienţi de situaţia noastră, de ceea ce am putea face şi noi pentru binele comun. Aici la Raşcov descoperim înainte de toate că suntem o forţă, o forţă a binelui, că avem şi propunem o speranţă pentru societatea noastră suferindă din cauza schimbărilor multiple, sociale şi economice. Suntem tineri care nu ne deosebim de ceilalţi decât poate prin modalitatea în care voim să participăm la construirea binelui comun şi poate prin crezul nostru pe care voim să-l aprofundăm mereu cât mai mult şi cât mai bine şi să-l trăim cât mai coerent. Da, dar nu numai pentru atât!
Dragi tineri, suntem la Raşcov, pentru că noi toţi formăm şi suntem Biserica lui Cristos. Şi pentru că Păstorul Suprem al Bisericii noastre, Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea vă chemă să „ intensificaţi drumul vostru de pregătire spirituală” şi să aprofundaţi tema pe care El v-o propune pentru anul acesta, pt. Ziua Mondială a Tineretului: Tema este scrisă pretutindeni: „ Vrem să-l vedem pe Isus!” .Suntem aici aşadar pentru a asculta de glasul Păstorului.
Dragi tineri, glasul Păstorului îl ascultă toţi aceia care sunt din turma sa. (cf. In.10,2-4). Orice creştin catolic conştient de vocaţia sa, dornic să fie creştin nu numai cu numele dar şi cu viaţa sa, va fi fericit şi va face orice efort să fie în comuniune cu Sf. Părinte. În timpurile de prigoană, înaintaşii noştri au intrat în închisori sau au murit cu moarte de martiri pentru că nu au voit să se despartă de Sf. Părinte. Cuvântul Lui este foarte important. Este ca un testament preţios. La vârsta sa înaintată Sf. Părinte vorbeşte tuturor pe înţelesul lor. El ne vorbeşte însă nu numai cu cuvântul ci şi cu mărturia vieţii. Suferind de o boală cruntă, el rămâne totuşi la cârma Bisericii şi nu dă un pas înapoi. Exemplul lui îi face pe mulţi să se ruşineze atunci când în faţa unor obstacole vor să dea înapoi. Dacă Păstorul merge cu curaj înainte şi turma vine după dânsul. Cum am putea noi să nu-l urmăm pe Păstorul nostru suprem !?
Dragi tineri, în mesajul său, Sf. Părinte insistă şi vrea să vă conştientizeze asupra necesităţii unui contact viu cu Dumnezeu. El vă îndeamnă să-l căutaţi pe Isus, aşa cum l-au căutat acei greci din Evanghelie care au venit la Filip şi i-ai cerut că vor să-l vadă pe Isus. Nu ştim dacă ei îl căutau doar din curiozitate sau din dorinţa de afla adevărul. Grecii antici erau mereu în căutarea adevărului. Ei au înţeles că în Isus ar putea descoperi ceea ce ei caută. Oricum, cert este că pentru ei era importantă această întâlnire.
Pentru un creştin, întâlnirea cu Isus este şi mai importantă pentru că de dânsul depinde progresul său spiritual; şi de aceea el îl va căuta mereu. Aşa cum cei care tind să se îmbogăţească din punct de vedere material vor căuta mereu sursa de bogăţie, la fel creştinul care crede în puterea miraculoasă a lui Dumnezeu îl va căuta mereu. Isus este sursa noastră sigura de îmbogăţire spirituală! În căutarea lui Isus creştinul întâmpină uneori dificultăţi pe care nu ştie cum să le treacă. Pentru că există atâtea învăţături, atâţia învăţători, tentaţii excitante, propuneri interesante, exemple de tot felul, există riscul de a confunda pe Isus cu alţi învăţători. Şi voi, dragi tineri, puteţi să cădeţi în aceeaşi capcană. Puteţi să-l căutaţi pe Isus acolo unde El poate nici nu este. El nu va fi prezent acolo unde există ură, dispreţ, duşmănie, invidie; nu va fi prezent acolo unde există idoli şi domină patimi şi păcate. Isus nu va fi prezent în viaţa aceluia care fuge de dânsul şi care se teme de el.
În schimb Isus este sigur prezent acolo unde există iubire adevărată. Acolo unde Dumnezeu şi aproapele este iubit acolo este şi Isus. Iubirea reciprocă generează o prezenţă atât de vie a lui Isus încât ea poate fi percepută cu simţurile umane. Dar pentru a trăi la acest nivel creştinul trebuie să aibă o practică de rugăciune şi de meditaţie. Isus poate fi descoperit cu ochii sufletului în Sf. Scriptură. Dar dacă aceşti ochi nu văd pentru că nu au fost obişnuiţi, atunci cum îl vom descoperi pe Isus! În parohiile noastre există grupuri de rugăciune sau de meditare a Sf. Scripturi? Dacă da, atunci vă felicit. Dacă nu, atunci mergeţi la preoţii voştri şi spuneţi-le: ”vrem să-l vedem pe Isus!” Am văzut mulţi tineri care vine la Biserică, care fac multe activităţi, dar... spre surprinderea mea nu participă la rugăciune. Mă întreb atunci: fraţilor, de unde veţi lua forţă pentru a-l căuta pe Isus dacă vă lipsiţi de rugăciune?
Dragi tineri, viaţa de fiecare zi este interesantă şi atractivă numai dacă se umple de adevărate valori. Vârsta tinereţii alege valorile şi le selectează cu multă pasiune dar de multe ori riscă să o facă în mod eronat. Care sunt adevăratele valori? Ce are mai mare importanţă pentru mine? Iată întrebările pe care să vi le puneţi astăzi. Iar răspunsul nu este deloc uşor. Oricum puteţi fi siguri, că numai întâlnirea cu Isus va putea da sens deplin vieţii voastre! Viaţa fără Isus poate fi aparent interesantă dar foarte riscantă. Pentru că îndepărtându-te de El rişti să pierzi calea întoarcerii.