„Credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd”: această afirmație capitală, cu care începe Lectura a II-a (Scrisoarea către Evrei), este cheia pentru a înțelege mesajul liturghiei de astăzi. 

Ceea ce susține speranța și caritatea credinciosului este credința, care se hrănește și crește în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Romani 10,17) și se hrănește din experiența personală pe care fiecare o are cu iubirea Tatălui, a Fiului și a Duhului.

Prin credință, continuă scrisoarea, Abraham și Sara au primit revelația lui Dumnezeu în ei; prin credință, Abraham a putut să-și ofere „singurul său fiu” Isaac în sacrificiu, știind că „Dumnezeu este capabil să învieze”; „toţi aceştia au murit în credinţă, fără să fi primit promisiunile”, pe care „le-au văzut de departe”. 

Perseverența credinței este certitudinea că Dumnezeu nu dezamăgește, iar credința a susținut poporul sfânt al lui Dumnezeu, destinatar al promisiunilor mântuirii, de-a lungul istoriei. 

În Evanghelie, Isus confirmă credința discipolilor săi și îi cheamă să trăiască puternici doar din această certitudine, cu bogăția inepuizabilă care provine din faptul că sunt copii ai lui Dumnezeu. 

Poporul lui Dumnezeu, deși este o „turmă mică”, aparent lipsită de apărare și expusă persecuțiilor, „nu se teme”, nu se descurajează dacă pare că Domnul „întârzie să vină”, nu obosește să-L aștepte pe Mântuitorul și, în această așteptare, chiar dacă uneori poate fi obositoare, nu cedează ispitelor lumii și nu „se conformează mentalității ei” (cf. Romani 12,2).

C. L.