Biserica ne cheamă să ne îndreptăm privirea spre Cruce: nu ca pe un semn al eșecului, ci ca pe un semn al celei mai mari iubiri. Ceea ce lumea consideră scandal și înfrângere devine pentru noi mântuire și victorie.

În deșert, poporul Israel se răzvrătește și este lovit de șerpi. Dumnezeu transformă un semn al morții – șarpele ridicat pe un stâlp – într-un instrument al vieții și al vindecării. Astfel, Crucea, dintr-un instrument al condamnării, devine pentru noi un pom al vieții.

Sfântul Paul descrie drumul lui Isus: el s-a golit de toate, a devenit ascultător până la moarte pe cruce. Acolo Dumnezeu l-a înălțat: gloria vine prin smerenie și dăruirea totală de sine. Crucea este, așadar, o cale de înălțare și libertate.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său”. Nu crucea în sine mântuiește, ci iubirea lui Dumnezeu care se manifestă în ea. A privi crucea înseamnă a contempla o iubire care nu se retrage niciodată, care se dăruiește până la capăt.

Fiecare creștin poartă propria cruce: boală, singurătate, oboseală. Nu este o povară sterilă: unită cu Cristos, crucea devine o jertfă și o cale spre mântuire. Dumnezeu nu ne mântuiește „din” probleme, ci „în” probleme.

Crucea nu este un ornament, ci tronul iubirii. În fața ei, învățăm să trăim caritatea, să acceptăm suferința, să mergem în speranță. 

C. L.