Evanghelia de astăzi este severă: cum este posibil ca Cel Înviat, Principele păcii, să afirme că a venit să aducă dezbinare pe pământ?

Liturgia cuvântului se rotește în jurul chemării misterioase și sublime a Crucii, suferință și cale de mântuire, „scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 1,23).

Crucea este acea dezbinare pe care Isus spune că o aduce pe pământ: El ne-a mântuit în acest mod de neînțeles, pe care chiar apostolii, în frunte cu Petru, au avut dificultăți în a-l accepta (Matei 16,22), și cheamă pe fiecare, în fiecare zi, să-și ia în serios crucea și să-l urmeze (Matei 16,24).

Alegerea Crucii, decizia de a-l urma pe Isus și de a fi cu adevărat discipolii Lui, trebuie acceptată în radicalitatea ei. Adesea, chiar dacă credem că am acceptat Crucea, în realitate o respingem, refuzând să o îmbrățișăm în viața noastră, în cotidianul obositor care poate fi alcătuit dintr-o muncă dificilă, din situații greu de gestionat, din familii imperfecte, așa cum suntem cu toții, cu defecte mari și mici, cu boli și suferințe care fac existența mai dureroasă.

Putem accepta Crucea numai dacă avem în ochi jertfa lui Cristos făcută din iubire: el „a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoşilor”, iar noi, privindu-l, putem „nu cumva să vă lăsaţi descurajaţi”.

C. L.