Sărbătoarea Înălțării Domnului ar putea părea, la prima vedere, un moment de despărțire: Isus „se înalță la cer” și își părăsește discipolii. Dar Evanghelia ne spune altceva: nu este un rămas-bun, ci un nou mod de a fi prezent.

Evanghelia începe cu un detaliu foarte uman: „Unii se îndoiau”. Chiar și în fața Celui Înviat, discipolii nu sunt perfecți. Ei poartă în interiorul lor credință și vulnerabilitate. Isus le încredințează misiunea sa nu celor perfecți, ci unor oameni reali, cu temerile și limitele lor.

În același timp, Isus își afirmă autoritatea: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”. Nu este puterea lumii, ci puterea iubirii care a învins moartea și tocmai din această autoritate se naște misiunea.

Inima Evangheliei este o poruncă: „Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile”. Se înțelege că credința nu trebuie păstrată cu gelozie, ci dăruită. Biserica se naște pentru a ieși în întâmpinarea tuturor, fără granițe și fără teamă. Nu pentru a se închide, ci pentru a vesti.

Făgăduința finală este cea mai importantă: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” Isus se înalță la cer, dar nu pleacă. Prezența sa își schimbă forma, nu mai este vizibilă, ci este o prezență în Duhul, în Cuvânt, în sacramente, în viața Bisericii. 

Înălțarea ne învață trei lucruri: să nu așteptăm un Dumnezeu îndepărtat, pentru că Cristos este alături de noi; să nu rămânem pe loc, deoarece credința înseamnă misiune; să nu ne temem de vulnerabilitate, pentru că Dumnezeu acționează chiar și prin limitele noastre.

Înțelegem că Înălțarea nu este o despărțire, ci un nou început. Nu suntem lăsați singuri, ci trimiși în lume cu o făgăduință. 

C. L.