Odată cu această duminică, intrăm în ultimele zile ale Postului Mare. Liturgia cuvântului ne prezintă unul dintre cele mai mari miracole săvârșite de Isus: învierea lui Lazăr.

Relatarea acestei istorii în Evanghelie este foarte detaliată. Lazăr, prietenul lui Isus, este bolnav și apoi moare. Surorile sale, Marta și Maria, sunt îndurerate. Când Isus ajunge, Lazăr se află deja în mormânt de patru zile.

În această situație de moarte și disperare, Isus rostește unele dintre cele mai profunde cuvinte din Evanghelie: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”.

Isus nu oferă doar o mângâiere, ci își revelează identitatea: El este însăși viața. Unde intră Cristos, moartea nu mai are ultimul cuvânt.

Evanghelia ne arată și umanitatea lui Isus. În fața durerii surorilor și a prietenilor, Isus lăcrimează. Este unul dintre cele mai scurte, dar și cele mai emoționante versete din Evanghelie: „Isus a lăcrimat” (Ioan 11,35). Acest lucru ne amintește că Dumnezeu nu este departe de suferința umană, ci o împărtășește. 

Când Isus strigă: „Lazăr, vino afară!”, moartea se retrage și viața revine. Lazăr iese din mormânt încă înfășurat în fâșii de pânză, iar Isus spune: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!”

Acest miracol nu se referă doar la Lazăr. Este un semn care vorbește despre viața noastră. De câte ori și noi trăim situații de întuneric, de istovie spirituală, de descurajare. Uneori ne pare că anumite părți ale vieții noastre sunt ca și închise într-un mormânt.

Dar Postul Mare ne vestește o mare speranță: Cristos poate reda viață chiar și pentru ceea ce pare pierdut. 

C. L.