Continuă lectura discursului euharistic din Evanghelia după Ioan. Isus îi învață pe apostoli la cina supremă, le dă porunca nouă de a se iubi unii pe alții așa cum îi iubește el și clarifică modul în care se exprimă iubirea față de el: cine îl iubește, ascultă cuvintele sale și Dumnezeu este cu el, trăiește în el.

Există o mare diferență între pacea pe care o dă Domnul și pacea pe care o poate da lumea: lumea vorbește despre ea, dar nu o posedă, pentru că este darul Domnului înviat. Pacea lui Cristos vine din a te lăsa în mâinile sale, „ca un copil înţărcat la [sânul] mamei sale” (Psalmul 131): niciun rău nu-l va atinge, el știe asta, de aceea se oferă în pace!

Dar noi, oare, trăim în Pace? Suntem la fel de pașnici ca fiecare copil alături de mama sa?

Faptele Apostolilor, care relatează necazurile, persecuțiile și suferințele pentru cei care au decis să-și dedice viața pentru a-l vesti pe Isus, notează că, în mijlocul acestor mari suferințe, „Biserica era în Pace”. Este uimitor! Biserica era în Pace: da, în Pace, pentru că era în Dumnezeu.

Chiar dacă Petru era în lanțuri și Paul persecutat, chiar dacă au suferit în numele lui Isus, chiar dacă între ei puteau exista diferențe de opinie, apostolilor le era clar și, în numele lui Isus, și-au depășit disputele pentru binele tuturor (Lectura I). 

Pentru noi, este la fel de clar că Isus învinge și că Pacea lui este Pacea noastră? Credința este exact asta: să știm în cine am crezut (2 Timotei 1:12). Altfel, este o fabulă consolatoare, care nu schimbă istoria și nu ne transformă viața, în timp ce, în schimb, credința apostolilor s-a împletit în cursul evenimentelor și a generat armonie până în zilele noastre.

Psalmul 66 cheamă: „Să te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să te laude! Să ne binecuvânteze Dumnezeu”. Credința în Cel Înviat ne face pe toți frați și ne cheamă pe toți la o singură familie, în Pace. În ea rezidă binecuvântarea lui Dumnezeu, care este darul vieții pentru toate generațiile!

Cu toate acestea, un război fratricid însângerează, în Europa noastră, popoare care se declară creștine; cu toate acestea, disputele pentru chestiuni banale, de moștenire sau putere, de glorie sau supremație, prevalează asupra prieteniei și iubirii la care suntem chemați.

Să ne întrebăm astăzi: suntem noi făcători de pace? Știm cum să renunțăm la propria noastră satisfacție în numele unei iubiri mai mari? Aceasta este calea umilă, dar glorioasă, a păcii Domnului. Ea nu este construcția noastră, este un mare dar al Celui Înviat, pus în mâinile noastre, astfel încât să nu cadă sufocat de interesele lumești, ci să înflorească și să poată da roade! 

C. L.