Ce cunoaștem noi despre rugăciune?

În Evanghelii se spune adesea că Isus se roagă; a-l vedea în rugăciune trebuie să fi fost o experiență extraordinară, de natură să-i interpeleze profund pe discipoli; de aceea, în Evanghelia de astăzi, „unul dintre discipoli” îi cere Învățătorului, pe care tocmai l-a văzut în rugăciune: „Învaţă-ne să ne rugăm”. Iar Isus răspunde: „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată”.

Aceasta este cheia problemei: să ne recunoaștem ca fiind copiii iubiți ai lui Dumnezeu.

Putem învăța să ne rugăm cu credință doar de la Învățătorul, Fiul și fratele, care s-a rugat pentru Petru și, împreună cu el, pentru noi toți (Luca 22:32), care ne-a numit prieteni (Ioan 12:15), în care și noi suntem copii iubiți.

Lectura I (Cartea Genezei) ne prezintă rugăciunea lui Abraham: după vestirea nașterii lui Isaac, asupra căruia am meditat duminica trecută, Dumnezeu cel în Treime îi dezvăluie patriarhului ce intenționează să facă Sodomei și Gomorei. 

Abraham se încrede în făgăduința care îl salvează: Dumnezeu îi dă un urmaș pe care nu l-ar fi putut avea sau spera în mod uman; cu puterea milostivirii primite, patriarhul se roagă pentru salvarea locuitorilor Sodomei și Gomorei.

Rugăciunea sa este o legătură profundă; este a-i spune lui Dumnezeu: „Te cunosc, Tu ești bun, Tu dorești viața deplină a fiecăruia dintre copiii tăi (cf. Eezchiel 33), „Tu iubești pe cel drept și pe cel păcătos, Tu mântuiești!” Este a cere milostivire pentru frații noștri, a fi un mijlocitor și, în acest sens, a te comporta precum Cristos, care a venit să mântuiască păcătoșii.

Este a insista, a reînnoi neîncetat cererea, a „bate” pentru ca „să se deschidă”, așa cum face prietenul insistent din parabola relatată de Isus în Evanghelie după rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”. Este a ști că am fost iubiți până la vărsarea Sângelui. 

C. L.