„Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru!”

Prima duminică din Advent marchează începutul unui nou an liturgic, un drum al credinței care ne cheamă să veghem și să-l așteptăm pe Domnul. În Evanghelie, Isus ne cheamă la veghere interioară, folosind imagini puternice, cotidiene: „Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului”.

Viața continuă, oamenii mănâncă, beau, muncesc, se căsătoresc – dar nu observă ce se întâmplă. Distragerea atenției, ritmul frenetic, superficialitatea ne pot face să uităm esențialul: Dumnezeu este aproape, vine, bate la inimile noastre. Domnul nu ne îndeamnă la frică, ci la conștientizare: Adventul este timpul trezirii inimii, al dorinței reînnoite de a-l întâlni.

A veghea înseamnă a trăi în timpul prezent, a nu ne lăsa purtați de obișnuință. Isus nu ne cere să ghicim ziua venirii sale, ci să fim pregătiți în fiecare zi, pentru că el vine deja – în chipuri, în situații, în cuvânt, în Euharistie.

Adventul este un dar și o responsabilitate: este o ocazie de a redescoperi credința ca o așteptare vie, de a purifica inima de ceea ce o apasă, de a aprinde lumina speranței. A veghea înseamnă a deschide ochii sufletului, a recunoaște semnele prezenței lui Dumnezeu în viața de zi cu zi și a fi pregătit de venirea Lui.

Doamne Isuse,

Tu care vii în viața noastră în fiecare zi,

trezește inima mea din somnul indiferenței.

Dă-mi ochi atenți să te recunosc,

mâini gata să slujească

și o inimă care știe să aștepte cu încredere.

Fie ca Adventul să nu treacă în zadar,

ci să devină un timp de har și de înnoire interioară.

Amin.

Să contemplăm tăcerea timpului care începe. Să vedem cum noaptea cedează încet locul zilei, cum lumea se pregătește să primească lumina. La fel trebuie să facă și inima credinciosului: să se deschidă Luminii care vine, să se lase umplută de speranță, să-l dorească pe Dumnezeu așa cum dorește să vadă zorile.

În tăcerea interioară, să repetăm: „Vino, Doamne Isuse”.

A accepta îndemnul la veghere înseamnă a trăi cu o mai mare atenție la gesturile cotidiene, a încetini ritmul pentru a face loc ascultării și rugăciunii; a fi o lumină pentru cineva care trăiește în întuneric, transformând așteptarea în slujire, speranța în caritate.

Fiecare faptă bună devine o ușă deschisă către întâlnirea cu Cristos care vine. 

C. L.