„Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi.”
Evanghelia după Ioan ne duce înapoi la originea tuturor lucrurilor: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Nu se menționează nimic despre păstori, stea sau iesle, ci mai degrabă despre misterul profund al Întrupării. Cuvântul etern al lui Dumnezeu, care a creat lumea, s-a făcut om. Fiul lui Dumnezeu a luat pentru totdeauna trupul nostru: Dumnezeu a ales să locuiască cu noi, în istoria noastră.
Prologul lui Ioan este ca un imn al luminii și al credinței: „Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o”. Aceasta este vestea bună a Crăciunului: întunericul nu are ultimul cuvânt, pentru că lumina lui Cristos continuă să strălucească chiar și atunci când lumea pare întunecată.
Ioan ne spune că Cuvântul s-a făcut trup: nu în aparență, nu în iluzie, ci în adevărata umanitate. Dumnezeu nu a rămas departe, în ceruri: a vrut să atingă fragilitatea noastră, să intre în greutățile noastre, să împărtășească viața noastră. Credința creștină se naște din această întâlnire concretă: nu o idee, ci o prezență vie, care locuiește în noi și cu noi.
Riscul vremurilor noastre este să trăim fără rădăcini, ascultând o mie de cuvinte, dar nu Cuvântul. Cu toate acestea, de fiecare dată când ne oprim să ascultăm Evanghelia, acel „Cuvânt care era cu Dumnezeu” se întoarce să locuiască în noi.
„A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit.” Totuși, spune evanghelistul, „celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Adevărata măreție a omului se află în întregime aici: în a-L primi pe Dumnezeu pentru a deveni copiii Lui.
Doamne Isuse, Cuvântul viu al Tatălui, ai ales să te întrupezi pentru a împărtăși umanitatea noastră. Luminează întunericul nostru cu lumina prezenței tale. Fă-ne capabili să te ascultăm în tăcerea inimilor noastre, să te recunoaștem în chipurile pe care le întâlnim, să te primim în fiecare zi ca Dumnezeul și fratele nostru. Fie ca Cuvântul tău să locuiască în noi, să ne mângâie în greutățile noastre, să ne înnoiască în speranță și să ne facă martori ai luminii tale în lume.
Să contemplăm scena din Betleem cu ochii inimii noastre: Pruncul în iesle, Cuvântul care tace, Dumnezeul care se ascunde în slăbiciune.
Să rămânem în tăcere, lăsând Cuvântul să se facă trup și în noi.
Fiecare respirație, fiecare gest, fiecare act de iubire poate deveni un loc al prezenței sale.
Să repetăm în sinea noastră: „Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o”. Și să lăsăm această lumină să ne lumineze gândurile și ziua.
Să dedicăm în fiecare zi timp ascultării Evangheliei: chiar dacă sunt doar câteva rânduri, să le citim cu inima. Să transformăm cuvântul pe care îl auzim într-un gest concret de bunătate sau de reconciliere. Să fim lumină într-un loc în care predomină indiferența: un zâmbet, o vizită, iertarea. Să repetăm des pe parcursul zilei: „Doamne, fă Cuvântul Tău să locuiască în mine”.
De fiecare dată când primim Cuvântul, Crăciunul continuă în inima voastră. Pentru că Dumnezeu nu încetează niciodată să se întrupeze în cei care îl ascultă și îl iubesc.
C.L.
