Drumul pastoral în comunități începe din nou. Dar cum o luăm de la capăt?

Evanghelia de astăzi ne amintește că a-l urma pe Cristos nu este ceva adăugător, ci o alegere: a-l pune pe Cristos pe primul loc și a purta crucea împreună cu el (Lc 14,25-33). Nu este pesimism: este calea încrederii adevărate, deoarece crucea nu este ultimul cuvânt.

Lectura I ne face să ne rugăm: „Cine se va gândi la ce vrea Domnul?” (Cartea Înțelepciunii 9). De aceea, la începutul anului pastoral, cerem Duhul Înțelepciunii: fără el, riscăm să alergăm mult și să progresăm puțin. Vrem momente bune pentru Cuvânt, pentru rugăciune, pentru o slujire care nu distruge, ci zidește.

Sfântul Paul, scriindu-i lui Filimon, îi cere să-l primească pe Onisim „nu ca pe un sclav, ca pe un frate iubit”. Iată încercarea noului nostru început: se schimbă relațiile? În cateheză, în grupurile de tineri, în atenția noastră față de săraci, celălalt este cu adevărat un frate? Dacă Evanghelia are loc în alegerile noastre, comunitatea devine o casă pentru toți.

Psalmul 90 ne învață: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre”. A începe din nou în parohie înseamnă a învăța arta pașilor mici și fideli: o întâlnire cu Cuvântul, un gest de caritate, o prezență constantă la Liturghie. Aici se naște speranța: nu un optimism vag, ci o viață nouă care crește zi de zi. 

C. L.