Fragmentul evanghelic de astăzi (In 4,5-42) ne duce la o fântână. Un loc simplu, obișnuit. Și acolo are loc o întâlnire care schimbă vieți. Isus este obosit și însetat. Femeia din Samaria este rănită, poate dezamăgită de viață. Amândoi sunt însetați, dar nu în același fel.

Isus îi spune: „Dă-mi să beau!” Este surprinzător: Dumnezeu îi cere ceva. Cel care poate da apă vie se prezintă ca unul ce are nevoie. Femeia merge la fântână pentru apa ei zilnică. Isus o conduce mai adânc: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată”.

Cea mai mare sete nu este cea a trupului, ci a inimii. Setea de iubire adevărată. Setea de a fi recunoscut. Setea de sens. Isus nu condamnă istoria ei. El o luminează. El nu o umilește. El o ridică. El îi revelează adevărul despre ea însăși și, în același timp, îi revelează cine este el: Mesia. Iar femeia, care venise singură, își lasă urciorul și aleargă spre cetate. Ea lasă în urmă simbolul setei sale vechi, pentru că a găsit o fântână nouă.

Aceasta înseamnă Postul Mare: întoarcerea la fântână. Înseamnă a-l lăsa pe Cristos să intre în rănile noastre. 

Permiteți-i lui Isus să ne spună adevărul, dar cu iubire. Și noi avem „vasele” noastre: siguranțe, obiceiuri, iluzii. Poate că astăzi Domnul ne cheamă să renunțăm la ele, pentru a descoperi că numai el poate potoli setea inimilor noastre. Și când îl primim cu adevărat, nu putem să-l păstrăm doar pentru noi. Ca și femeia din Samaria, devenim vestitori: „Veniţi şi vedeţi”. Pentru că cei care îl găsesc pe Cristos găsesc fântâna vieții. 

C. L.