Celebrăm solemnitatea Înălțării la cer a lui Cristos cel Înviat: evanghelistul Luca relatează evenimentul de două ori, în epilogul „primei sale cărți” (Evanghelia) și la începutul Faptelor Apostolilor (Lectura I).

Isus se înalță la cer cu trupul său înviat în timp ce își binecuvântează discipolii. Dumnezeu binecuvântează întotdeauna, de la început și în eternitate: darul vieții este binecuvântarea sa originară, este primul său act, în contextul creației, și este ultimul act al lui Isus pe pământ,

Apostolii i se închină: „Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie” (Psalmul 46).

Isus „nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână de om, prefigurare a celui adevărat, ci chiar în cer, ca să se arate acum înaintea feţei lui Dumnezeu în favoarea noastră” și noi „avem încredere că vom intra în sanctuar datorită sângelui lui Isus” (Lectura a II-a).

Scrisoarea către Evrei arată cum solemnitatea Înălțării ne amintește de vocația noastră: am putea fi tentați să „stăm privind la cer”, consternați și dezorientați, într-o așteptare lipsită de activitate; suntem în schimb chemați să fim activi, deoarece timpul Bisericii este un timp al mărturiei și nu al nostalgiei, și să rămânem mereu sub privirea lui Dumnezeu, veșnic binecuvântați de Cel care „vede bine” creația sa. 

Tocmai celor care l-au trădat și l-au părăsit, care și-au manifestat necredința, Domnul le încredințează, înainte de a se înălța la cer, misiunea de „a fi martorii Săi” „până la marginile pământului” și le promite că vor fi îmbrăcați cu putere de sus prin revărsarea asupra lor, „nu după multe zile”, a Duhului Sfânt. 

C. L.