PREOTUL – OMUL SPERANȚEI

„Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?” (Lc 18,8) O întrebare provocatoare și care ne dă mult de gândit și care ar putea fi și un subiect zilnic de reflecție, pentru că depinde (și) de noi dacă Fiul Omului va găsi credință pe pământ. Contextul din Evanghelia după sfântul Luca în care Isus pune această întrebare este legat de insistența în rugăciune (cf. 18,1-8) și este legată de acel lex orandi, lex credendi – credem după cum ne rugăm.

Pe 6 ianuarie 2026 se va încheia Jubileul Anului 2025, pus sub semnul speranței, întrucât „speranța nu înșală” (Rom 5,5). Revenind la întrebarea lui Isus, se poate observa că, deși nu are (încă) un răspuns, conține în sine un sâmbure de speranță: Isus speră că va găsi credință pe pământ. De unde această speranță? Din îndemnul adresat discipolilor: „Mergând în toată lumea, predicați evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,15) Așadar, speranța lui Isus stă pe umerii noștri, pentru că noi suntem „în slujirea speranței”, scria sfântul Ioan Paul al II-lea în Pastores dabo vobis (nr. 17). Și dacă fericitul Ioan Paul I spunea că speranța „este o virtute obligatorie pentru orice creștin” (ag din 20.X.1978), cu atât mai mult trebuie să fie pentru preot, pentru că altfel bucuria și speranța oamenilor nu va mai putea fi bucuria și speranța ucenicilor lui Cristos (cf. GS 1). Într-un cuvânt, nu poți oferi ceea ce nu ai!

De aceea, suntem noi primii chemați „să dăm răspuns oricui ne cere cont de speranța noastră” (cf. 1Pt 3,15). De aici și întrebarea: privind la realitatea Bisericii noastre locale, putem fi noi fiii speranței? Papa Benedict al XVI-lea scria în Spe slavi: „Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranța, o speranță vrednică de încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar și un prezent obositor, poate fi trăit și acceptat dacă el conduce spre un scop” (nr. 1), care „este viața veșnică”, după cum scris sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (6,22).

Pentru a fi oameni și martori ai speranței, este important să sorbim noi această „virtute obligatorie” apelând la cele trei dimensiuni ale vieții noastre relaționale: cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu ceilalți.

Spune David: „La tine este izvorul vieții și în lumina ta vom vedea lumina” (Ps 36[35],10). Aici găsim nevoia unei relații sănătoase cu Dumnezeu pentru a crește noi în speranță. Preotul îi aparține în mod deosebit lui Dumnezeu, iar asta trebuie să se vadă în relația pe care el o stabilește cu Dumnezeu în scopul creșterii în credință, speranță și iubire. Nu va putea preotul să poarte pe umerii săi povara speranței lui Isus și a oamenilor dacă nu va fi omul rugăciunii în multiplele sale forme pe care le oferă Biserica; dacă nu va fi omul Scripturii, izvor nesecat de speranță; dacă nu va fi omul sacramentelor, mai ales al Euharistiei și al Spovezii, și ca celebrant și ca beneficiar al harului acestor două taine.

Realitatea din Biserica noastră locală este diferită în această privință, întrucât unii preoți îi pot oferi lui Dumnezeu mai mult timp, alții mai puțin, în dependență de diferitele misiuni pe care fiecare le are de îndeplinit, dar o bună gestionare a timpului poate ajuta la un contact cât mai des cu Dumnezeu.

Preotul ca om al speranței are nevoie și de o relație sănătoasă cu sine și, pentru a spera, trebuie să-și conștientizeze talanții și să-i facă să aducă roade; dar trebuie să-și recunoască și limitele pentru a-și pune și mai mult speranța în Dumnezeu, după cum spune sfântul Paul: „Puterea neobișnuită este de la Dumnezeu, și nu de la noi” (cf. 2Cor 4,7). Două sunt riscurile: activismul și inactivismul, la fel de nocive pentru speranță. Activismul, spune Papa Francisc, „este un lucru urât”, întrucât „ne epuizăm energiile și cădem în oboseala trupului și a spiritului” (ag din 21.VII.2024), iar un preot obosit este un preot fără speranță. Leacul este îndemnul lui Isus: „Veniți deoparte, într-un loc retras, și odihniți-vă puțin!” (Mc 6,31) Activismul mai comportă un risc pentru speranță: dorința de a vedea cât mai curând roadele eforturilor noastre, uitând că cel care face să crească este Dumnezeu (cf. 1Cor 3,6)

Al doilea risc este inactivismul sau lenea. Urmările le indică sfântul Grigore cel Mare: tristețea, disperarea, lipsa dorinței de a face ceva, paralizie spirituală. Comunități mici, credincioși puțini: acestea ar putea fi motivele inactivismului. Pot, atâta timp cât ne închidem în noi sau în case, cât nu ne folosim talanții pentru a face și altceva decât simpla administrare a tainelor, cât căutăm motive de inactivism în afara noastră și nu în noi înșine. Lenea este mama tuturor viciilor, pentru că este ușa diavolului. Iar diavolul nu ne vrea oameni ai speranței! Spune Presbyterorum ordinis: „Preoții ajung la sfințenie... îndeplinindu-și îndatoririle cu sinceritate și statornicie, în Duhul lui Cristos” (nr. 13).

În sfârșit, trecând la relațiile cu aproapele, voi cita mai întâi din același decret conciliar: „Preoții sunt orientați spre desăvârșirea vieții prin înseși acțiunile sacre de fiecare zi, precum și prin întreaga lor slujire pe care o împlinesc în strânsă unire cu episcopul și cu confrații” (PO, nr. 12). Asta vrea să spună că o primă sursă de speranță pentru preot este comuniunea lui cu episcopul și cu ceilalți preoți. Ocaziile de comuniune sunt multe și ele trebuie valorificate la maximum, pentru ca preotul să nu se simtă singur (singurătatea nu favorizează speranța!).

Dar este importantă și comuniunea cu propria comunitate sau sinodalitatea, care poate reprezenta un izvor de speranță atât pentru preot, cât și pentru credincioși: preotul nu se simte singur și lipsit de sprijinul comunității, fie ea chiar cât de mică; credincioșii nu se simt excluși din viața parohiei, având posibilitatea de a contribui fiecare cu talantul propriu la bunul mers al acesteia.

Așadar, dacă vrem să răspundem afirmativ la întrebarea lui Isus amintită la început, trebuie să fim pelerini ai speranței, sorbind speranța din întâlnirea zilnică cu Dumnezeu, cu confrații și comunitățile noastre și tinzând, în trăirea vieții noastre preoțești, spre sfințenie. Dar suntem cu adevărat pelerini ai speranței și atunci când, conștienți de responsabilitatea încredințată de Dumnezeu odată cu hirotonirea noastră și de episcop prin numiri specifice, căutăm din răsputeri să nu dezamăgim speranța celor care și-au pus-o în noi: Dumnezeu, episcop, credincioși. Amin.