Iubiți frați și surori în Domnul,

În mare parte a lumii creștine în aceste zile au loc întâlniri de rugăciune și apropiere între diferitele comunități care se recunosc a fi ucenici ai lui Cristos. Îi mulțumesc lui Dumnezeu – izvorul unității – pentru această ocazie oferită nouă tuturor de a ne regăsi și noi împreună în această zi din cadrul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, în care putem și noi să împlinim dezideratul exprimat de Isus la cina cea de taină: „Ca toți să fie una!” (In 17,21) Totodată, mulțumindu-vă că ați acceptat invitația noastră de a lua parte la această întâlnire cu caracter ecumenic, vă salut din toată inima și vă invit să lăsăm deoparte orice prejudecată și să încercăm să punem în practică cuvântul din Faptele Apostolilor (4,34) de a fi „o singură inimă și un singur suflet”, chiar dacă aparținem la diferite Biserici.

La 5 ianuarie 2026 s-au împlinit 62 de ani de la îmbrățișarea istorică din Orașul Sfânt Ierusalim dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora al Constantinopolului. Referitor la această întâlnire, patriarhul afirma: „Ni s-a dăruit acest moment minunat; de aceea, să rămânem împreună, să mergem împreună”. Era un mic pas înainte pe calea dialogului dintre două Biserici surori – sau cei doi plămâni cu care respiră Europa, după cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea –, continuare a acelei deschideri de care a dat dovadă deja Papa Ioan al XXIII-lea, care, într-un gest nemaiîntâlnit până atunci, a invitat la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican reprezentanți ai tuturor confesiunilor creștine, spunând atunci că „ceea ce ne unește este mai puternic decât ceea ce ne separă”. După secole în care Biserica Catolică se privea pe sine însăși ca pe o cetate în vârf de munte, închisă în propria autoreferențialitate, odată cu Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea, odată cu Conciliul al II-lea din Vatican, ieșea de după zidurile în care se închisese pentru a fi ceea ce, peste decenii, Papa Francisc va numi „o Biserică în ieșire”, o Biserică ce merge în întâmpinarea celuilalt, întrucât, așa cum spune sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Efeseni, „este un sigur trup și un singur Duh” (4,4).

Decretul conciliar Unitatis redintegratio afirmă următoarele: „Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ce se săvârșește prin harul Duhului Sfânt în frații despărțiți poate contribui și la edificarea noastră” (nr. 4), iar întâlnirea de astăzi, prin care suntem, chiar și pentru scurt timp, „un singur trup și un singur Duh”, este tocmai pentru a descoperi în fiecare frate și soră acele lucruri bune dăruite de Duhul Sfânt prin care ne putem edifica reciproc, pentru că – și sunt sigur sută la sută – că în fiecare comunitate creștină Duhul a semănat numeroase lucruri bune. Doar trebuie să le descoperim. Iar pentru asta este nevoie să ne cunoaștem, iar așa cum știm chiar din paginile Bibliei, cunoașterea duce la iubire.

Dar ce ne poate împiedica să ne cunoaștem și să ne iubim, să trăim ca adevărați frați și surori în Domnul, chiar și în diversitatea care ne caracterizează? Am amintit deja această piedică: este vorba de autoreferențialitate; sau, ca să o spun mai popular, sunt ochelarii de cal care ne fac să nu vedem dincolo de lungul nasului și nu ne lasă să vedem frumosul și binele din jurul nostru. Acest – să-i zic – viciu al autoreferențialității ne face să folosim în privința noastră superlativele: noi, ca Biserică, suntem cei mai buni, cei mai adevărați, cei mai drepți, cei mai, cei mai... Și, nu doar că ajungem să cădem în păcatul mândriei, dar refuzăm să vedem binele, adevărul, dreptatea și în ceilalți. De aceea, pentru a-l putea îmbrățișa și cunoaște pe celălalt, trebuie să micșorăm autoreferențialitate, raportând totul nu la noi, ci la Dumnezeu.

Așadar, să aruncăm ochelarii de cal și să ne deschidem ochii trupului și ai inimii spre fratele nostru creștin; după criterii umane, el (poate) nu e ca noi, dar și el poartă în sine chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iată încă un motiv de a afirma că „ceea ce ne unește este mai puternic decât ceea ce ne separă”.

A-l cunoaște și a-l iubi pe celălalt, indiferent de diferențele care există, reprezintă totodată un izvor de bogăție: eu pot să iau de la el ceea ce este bun, la fel cum și celălalt poate lua de mine ce am eu bun, iar asta, așa cum am amintit deja citând decretul conciliar Unitatis redintegratio, contribuie la edificarea reciprocă. Uneori suntem ispitiți să vedem doar ceea ce este rău la celălalt (este adevărat că la asta contribuie foarte mult și mass-media, care, de cele mai multe ori, aduce la cunoștință, în goana ei după audiență, doar scandaluri, știri pline de negativism, calomnii etc.). Dar tocmai pentru asta Dumnezeu ne-a înzestrat cu rațiune și discernământ; dar mai ales cu inimă: ca să știm să deosebim adevărul de minciună, să-l iubim pe aproapele chiar și în pofida căderilor lui; și, mai ales, ca, dincolo de umbrele care există, să vedem părțile luminoase. Și aici voi aduce exemplul lui Grigore Palamas, sfânt pentru Biserica Ortodoxă, dar în ultima perioadă tot mai mult citat și de teologii catolici pentru lucrările sale de mistică; sau exemplul teologului luteran Dietrich Bonhoeffer, martir al lagărului de concentrare nazist de la Flossenbürg, ale cărui lucrări sunt deseori citate de teologi catolici, inclusiv de Joseph Ratzinger – Papa Benedict al XVI-lea. De cealaltă parte, sunt teologi ai altor confesiuni creștine care apelează la lucrările teologilor catolici; și ca exemplu voi da comentariile cardinalului Gianfranco Ravasi la Psalmi, apreciate de teologii ortodocși și nu numai. Evident, sunt doar câteva exemple, dar să nu uităm că fiecare dintre noi a primit de la Dumnezeu talanți pe care îi poate folosi atât pentru binele propriei comunități, dar și pentru binele și propășirea altor frați și surori, depășind barierele egoismului și ale egocentrismului eclezial. Și, totodată, fiecare dintre noi poate apela, doar apreciind la justa valoare, la talanții pe care Dumnezeu i-a oferit fraților și surorilor din alte comunități ecleziale. Și dacă tot anul trecut am marcat cu toții 1.700 de ani de la Conciliul de la Niceea din 325, să ne amintim că rezultatul acestui conciliu, adică Simbolul credinței sau Crezul, a fost o simbioză armonioasă dintre revelația creștină și filozofia grecească. Asta trebuie să ne ducă cu gândul și intenția la faptul că, dacă acei părinți conciliari au știut să aprecieze binele pe care îl prezenta o știință profană, cu atât mai mult noi, ca discipoli ai lui Isus Cristos, trebuie să apreciem binele, adevărul, dreptatea, frumusețea din știința sacră, din trăirea credinței, din practicarea virtuților, din exemplele minunate de urmare a lui Cristos de care strălucesc și celelalte Biserici surori. De la noi – și când spun noi mă refer nu doar la Biserica Catolică, ci și la ceilalți frați întru credință – se cere doar să avem bunăvoința, dorința, capacitatea, deschiderea de a-l privi pe celălalt așa cum îl privește Dumnezeu: în inimă.

Sfântul Paul, în aceeași Scrisoare către Efeseni mai spune că „ați / am fost chemați la o singură speranță” (4,4): speranța vieții veșnice, spre care ar trebui să ne îndreptăm împreună, nu separați, ca o turmă cu un singur păstor, nimeni altul decât Isus, bunul păstor. Dar, în încheiere aș dori să amintesc că și Domnul speră ceva de la noi: ca toți să fim una, chiar dacă suntem diferiți. De aceea, apelând la cuvintele Patriarhului Atenagora, spun și vă îndemn și eu: „Ni s-a dăruit acest moment minunat; de aceea, să rămânem împreună, să mergem împreună”. Amin