„Etsi Deus non daretur – ca și cum Dumnezeu nu ar exista”. Nu există o expresie mai elocventă care să exprime criza de credință prin care trece lumea de astăzi, pentru că, dacă până nu demult exista un ateism promovat ca învățătură teoretică, azi asistăm la un ateism practic, adică la acest etsi Deus non daretur. Chiar dacă discuțiile despre credință ocupă – încă – o parte importantă din spațiul public, cuvintele spuse acum peste 1800 de ani de sfântul Irineu de Lyon nu și-au pierdut relevanța: „Toți discută despre adevărurile credinței, dar nu toți cred în același mod” (cf. Adv. haer. IV, 6, 3.5.6.7).
Experiența ne arată că atunci când se asistă la o criză, prima întrebare care se pune este: Care sunt cauzele crizei? Și, evident, se caută răspunsuri.
Unde se află rădăcinile crizei credinței? Primul și cel mai important răspuns este acesta: Isus este puțin cunoscut, puțin iubit, puțin întâlnit personal; este constatarea tristă din Prologul Evangheliei după sfântul Ioan: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (1,11). Astăzi, din cei peste 8,2 miliarde de oameni care trăiesc pe pământ, 31,5% se declară creștini (dintre aceștia 50% catolici). Mult... puțin? Dar adevărul este că mulți dintre cei botezați nu l-au întâlnit cu adevărat pe Isus (se botează, se cunună, se miruiesc etc. pentru că așa este tradiția). Mulți nu au avut niciodată experiența bunătății lui Dumnezeu, alții nu mai cred în adevărurile fundamentale ale credinței, iar a merge la biserică este la fel ca și trecerea raței prin apă: fără efect.
Strâns legată de prima cauză este cea de a doua: relativismul – uneori greu de sesizat – care îmbibă toate domeniile vieții. O credință slabă, lipsită de fundament și conținut, nu aduce roade (cf. parabola viței și mlădițelor din Evanghelia după sfântul Ioan) și nici nu determină comportamentul omului, stilul său de viață personal și social. Slăbind sau dispărând credința, omul uită sau nici nu știe că este chemat de Dumnezeu la sfințenie și, în consecință, se abandonează din ce în ce mai mult unui stil de viață păgân. Până la urmă: totul îi este permis.
Și mai este o cauză, nu mai puțin importantă, exprimată prin mulțimea de centre comerciale, super- și hypermarketuri, mall-uri, magazine etc. Este vorba de consumism: a avea este mai important decât a fi, adevăr dureros exprimat de sfântul Paul astfel: „Dumnezeul lor este pântecele..., cugetând numai la cele pământești” (Fil 3,19). Goana frenetică după avere nu mai lasă loc pentru a gândi la cele spirituale, credința nemaifiind situată în vârful scării de valori a omului contemporan.
Sfântul Paul al VI-lea a făcut o constatare: odată cu aerul proaspăt, după Conciliul al II-lea din Vatican, în Biserică a pătruns și fumul Satanei. Dureros să o spun: e și din cauza preoților, pentru că există păstori care se păstoresc pe ei înșiși, și nu turma (cf. Ez 34,2) și pentru că nu mai răsună atât de stringent îndemnul sfântului Paul: „Nu vă conformați lumii acesteia” (Rom 12,2), ca și reproșul lui Isus: „Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16,23). Dar criza se aprofundează și pentru că tot mai mic este numărul celor care răspund chemării lui Dumnezeu de a merge în secerișul său. „Despre acest număr mic – scrie sfântul Papă Grigore cel Mare – nu putem să vorbim fără tristețe, deoarece există persoane care ar asculta cuvântul cel bun, însă lipesc predicatorii” (Omilii asupra Evangheliilor, 17, 3).
Din aceste cauze teoretice se ajung la cauze practice: în familii nu se mai roagă împreună; Biblia este una dintre multele cărți din biblioteca noastră, dar nu este niciodată deschisă; liturghia devine o obligație doar cu anumite ocazii; cateheza este o pierdere de timp; caritatea este bună, însă „o singură dată” sau deloc, pentru că sărăcește; acceptarea celuilalt trebuie evitată pentru a nu avea probleme; onestitatea este pentru proști; iubirea se banalizează în sex etc.
A doua întrebare care se pune în condiții de criză este: Ce putem face pentru a depăși criza?
Primul pas și cel mai important este redescoperirea lui Isus. Papa Leon al XIV-lea, adresându-se episcopilor italieni, le-a spus că „este necesar un elan reînnoit în vestirea și în transmiterea credinței. Este vorba de a-l pune pe Isus Cristos în centru și... de a ajuta persoanele să trăiască o relație personală cu el, pentru a descoperi bucuria evangheliei... Este necesar să ne întoarcem la fundamentele credinței noastre, la kerygma. Aceasta este prima mare angajare care le motivează pe toate celelalte: a-l duce pe Cristos «în venele» omenirii”. Asta înseamnă că puținii creștini autentici – Papa Benedict al XVI-lea i-a comparat cu plămada – nu mai pot sta ascunși după ușile încuiate de frica lumii (cf. In 20,9), ci trebuie să-și pună credința pe candelabru ca să lumineze tuturor (cf. Mt 5,15). Chiar cu riscul de a fi luați în râs. Lumea are nevoie de apostoli. Să fim noi apostoli. Și, pentru a reuși, rămâne importantă legătura cu seva vitală a Euharistiei, pentru că fără Cristos nu putem face nimic (cf. In 15,5).
A-l readuce pe Isus la cunoștința și în conștiința oamenilor vindecă a doua cauză a crizei credinței: adevărul nu e relativ, pentru că adevărul nu este ceva, ci Cineva (cf. In 14,6) care ne cere: „Fiți sfinți, pentru că eu sunt sfânt!” (1Pt 1,16; cf. Mt 5,48). Aceste cuvinte sunt cel mai puternic îndemn care îl pot determina pe om să-și conformeze viața și comportamentul după principiile evanghelice. Fiecare membru al Bisericii trebuie să crească în sfințenie. Aceasta este cheia. Soții sfinți, călugărițele sfinte, preoții și misionarii sfinți; muncitorii și antreprenorii sfinți etc. vor sfinți societatea noastră. Iar la permisivitatea care decurge din relativism unul să fie remediul: „Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt permise, dar nu mă voi lăsa stăpânit de nimic (1Cor 6,12).
Pentru a contracara efectele celei de-a treia cauze, este indispensabilă metanoia, adică o convertire pentru a deveni discipoli sfinți și misionari. Este timpul să fim mai întâi de toate urmași ai lui Isus, deoarece identitatea noastră în el precedă orice altă identitate: suntem ai lui, nu ai banului. Nevoia noastră urgentă este de a recupera puterea de a ne reînnoi mărturisirea credinței. Este și cazul preoților, dacă vor cu adevărat să-l facă pe Dumnezeu din nou prezent în viața fiecăruia și în această lume.
Sunt puțini preoți? Asta știm. Ce-i de făcut? Exact ce ne îndeamnă Isus: „Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul lui!” (Lc 10,2). Dar mai ales preoții să dea un bun exemplu că viața sacerdotală chiar este frumoasă! Iar exemplul este cea mai bună formare.
„Etsi Deus non daretur – ca și cum Dumnezeu nu ar exista”. Dacă ar trăi astăzi Blaise Pascal, ar reveni iarăși la pariul său: „Să analizăm câștigul și pierderea, pariind că Dumnezeu există. Să estimăm aceste două șanse. În cazul în care câștigi, câștigi totul; dacă pierzi, nu pierzi nimic”. Și continuă cu un sfat: „Pariază fără ezitare că el există. Ai de câștigat o infinitate de vieți fericite”. Eu aș adăuga: nu doar pariază, ci și trăiește!
