Dragi confrați preoți, dragi diaconi, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși,

Ne mai despart câteva zile până vom primi lumina care erupe din mormântul gol, dar până atunci mai avem de trăit Săptămâna Mare, cea mai sfântă perioadă din an, pentru că ea celebrează marele mistere ale credinței noastre: pătimirea și moartea, urmate, la Vigilia Pascală, de învierea lui Isus. Astăzi, în Duminica Floriilor, am pregustat aceste mistere prin lectura Patimii Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei.

Vom avea posibilitatea să medităm îndelung asupra pătimirii și morții lui Isus în Vinerea Mare. Astăzi doresc să privim la Isus care, călare pe un măgăruș, intră în Ierusalim, orașul asupra căruia, cu doar câteva zile mai înainte plânsese spunând: „Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! (Lc 19,29) și despre care a afirmat cu tristețe știind că se apropie și ceasul morții sale: „Ierusalime, Ierusalime, care omori profeții!” (Mt 23,37).

Și deși știa – și de trei ori își vestise până atunci pătimirea și moartea –, Isus totuși intră în Orașul Sfânt, pentru că de el depinde mântuirea lumii întregi. Aclamat ca „Fiul lui David” (Mt 21,9), el intră ca rege, pentru a împlini profeția profetului Zaharia citată de evanghelistul Matei: „Iată regele tău vine la tine!” (Mt 21,5); dar un rege deosebit de ceilalți prin animalul pe care îl încalecă. Într-adevăr, suntem obișnuiți să vedem regi călare pe cai. Dar Isus, el de ce nu alege calul? Din două motive.

Primul motiv îl aflăm din Lectura a doua pe care am ascultat-o: „Cristos Isus s-a despuiat pe sine luând firea sclavului... [și] s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte(Fil 2,7-8). Așadar, este vorba de umilință, iar referitor la această umilință a lui Isus din Duminica Floriilor, sfântul Jose Maria Escriva scria: „Iată cât de umil este Isus al nostru: un măgăruș a fost tronul său în Ierusalim!” Și în ce constă această umilință? Mai întâi în faptul că el se supune voinței Tatălui, îi acceptă planul de mântuire ce le fusese revelat deja lui Adam și Evei și îl împacă pe om cu Creatorul său. În al doilea rând, în faptul că Isus se abandonează în mâinile oamenilor care, la rândul lor, îl vor da morții.

Al doilea motiv pentru care Isus încalecă un măgăruș este faptul că măgarul este mai rezistent decât calul, iar Isus este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29) și are nevoie de un animal capabil care să suporte această greutate. Alegând măgarușul, Isus pare că se identifică cu acest animal: blând, pașnic, util pentru a purta greutatea altora, cu urechi mari gata să asculte mereu.

Dar există și un al treilea motiv: Isus vrea ca și noi să trăim ca niște măgăruși, nu în sensul peiorativ pe care i-l dă lumea, ci în sensul de: 1. a trăi în iubire, acel sentiment și mod de viață despre care sfântul Paul spune că „nu se laudă, nu se umflă, toate le suportă, toate le îndură” (cf. 1Cor 13,4.7); 2. a trăi în bunătate, adică „de a ne purta unii altora povara” (cf. Gal 6,2); 3. a trăi în umilință, pentru că „cel care se umilește va fi înălțat” (Lc 18,14).

Și apropo de umilință, într-o zi, un preot a exclamat în prezența lui Bossuet, recunoscut drept unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului al XVII-lea, spunându-i: „Sunteți cel mai mare predicator al tuturor timpurilor!” La aceasta, Bossuet i-a răspuns sec: „Diavolul mi-a spus deja acest lucru”. Să ne închidem și noi urechile la ceea ce ne spune diavolul; dar în schimb să avem urechi de măgăruș la tot ce ne spune Isus. Amin.