Iubiții mei frați și surori în Domnul,

Una dintre cele patru bazilici papale din Roma este Bazilica „Sfânta Maria cea Mare”, ridicată, așa cum spune tradiția, de Papa Liberiu, în secolul al IV-lea. Bazilica mai este numită și „Sfânta Maria a Zăpezii” și amintește de o legendă care spune că o familie nobilă evlavioasă, neavând urmași, s-a rugat sfintei Fecioare să le dăruiască un copil, promițându-i că își vor dona averea pentru zidirea unei biserici. În noaptea dintre 4 și 5 august, Fecioara le-a apărut în vis celor doi soți și le-a spus că a doua zi vor vedea o minune și pe acel loc să fie ridicat sanctuarul. Același vis l-a avut și Papa Liberiu. Într-adevăr, la 5 august 354, în plină zi, locul unde azi se înalță frumoasa bazilică, era acoperit de zăpadă, indiciu că lăcașul dedicată sfintei Fecioare trebuie să fie ridicat în acel loc.

Celebrând Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului și gândindu-ne la cinstea pe care i-a făcut-o Isus Mamei sale ridicând-o cu trupul și sufletul la cer, ne putem întreba: care este meritul Mariei că se bucură de o astfel de cinste. Papa Pius al XII-lea, atunci când, cu 75 de ani în urmă, a proclamat în mod solemn acest adevăr de credință, spunea că nu putea Fiul să lase ca trupul care l-a purtat să fie supus putreziciunii. Dar, revenind la legenda de mai sus, ne putem întreba: de ce tocmai zăpada a fost semnul ales de Fecioară pentru a indica locul unde să fie ridicată bazilica? Ne răspunde cardinalul Rolandas Makrickas, arhipăstorul Bazilicii „Sfânta Maria cea Mare”, care spunea că zăpada este „un semn al harului”, iar noi știm și credem și repetăm zilnic că „Maria este plină de har” (cf. Lc 1,28), adică are sufletul alb ca zăpada, neatins de vreo pată a păcatului. Și acesta este un alt motiv pentru care Maria a fost ridicată de Fiul ei în slava cerească cu trupul și cu sufletul.

Dar cărui fapt i se datorează candoarea de zăpadă a Mariei? Să vedem ce ne spun lecturile pe care le-am ascultat. În Lectura întâi, Ioan, în Cartea Apocalipsului, ne-a vorbit despre o Femeie îmbrăcată în soare, purtând o coroană de douăsprezece stele și care avea luna sub picioarele ei (cf. 12,1). Luna pe care Maria – căci despre ea este vorba – în Biblie este simbolul întunericului, adică a răului, ceea ce înseamnă că sfânta Fecioară are sufletul imaculat pentru că zdrobește răul și nu se lasă zdrobită de rău.

În Lectura a doua, sfântul Paul le scrie corintenilor despre speranța că vor fi readuși la viață cei ce sunt ai lui Cristos (cf. 1Cor 15,23), iar Maria cea dintâi este a lui Cristos, întrucât este Mama lui, dar este și discipola lui, pentru că păstrează în inima ei toate cuvintele Fiului său (cf. Lc 2,51). De aceea sufletul ei este imaculat ca zăpada abia căzută din cer.

În sfârșit, în Evanghelie, am ascultat cântarea de preamărire pe care Maria i-o aduce lui Dumnezeu și proclamă că „sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,46-48). Înțelegem de aici că smerenia a făcut-o pe Fecioara din Nazaret să fie învrednicită de „lucrurile mari ale Celui Atotputernic” (cf. Lc 1,49), iar unul dintre aceste lucruri mari este și curăția sufletului ei.

Dar astăzi suntem chemați nu doar să sărbătorim un eveniment magnific din viața Mariei, ci fiecare este îndemnat să privească la sfânta Fecioară și să contemple în ridicarea ei la cer propriul destin care ne este rezervat de Domnul tuturor. Dar cu o condiție: să avem și noi sufletul alb ca zăpada asemenea Mamei noastre cerești. Și a avea sufletul alb, imaculat, curat ca al Mariei este la îndemâna noastră.

Primul lucru de care este nevoie pentru a avea sufletul ca zăpada este smerenia. Și aici, pentru a fi smeriți, Maria este cea mai bună maestră. În primul rând, ea ne învață smerenia față de Dumnezeu, iar lecția este răspunsul pe care Fecioara îl dă îngerului: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38), adică: „Sunt gata să împlinesc în viața mea tot ce-mi cere Domnul”. Și Domnul cere doar atât: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău; să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Mt 22,37.38) De ce doar atât? Deoarece „în aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții” (Mt 22,40), iar cine iubește cu adevărat nu poate să-i facă rău celui pe care-l iubește. Așadar, smerenia față de Dumnezeu înseamnă a-l iubi, a-l asculta, a-l urma.

Dar mai este și smerenia față de aproapele, iar în Evanghelia de azi Maria ne învață cum se trăiește această smerenie. Ea, „ridicându-se, s-a dus în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda”, la ruda sa Elisabeta (cf. Lc 1,39), pentru că aflase că Elisabeta, fiind însărcinată, are nevoie de ajutor. Astfel, Maria este prima care pune în practică porunca iubirii față de aproapele și ne îndeamnă și pe noi să facem același lucru, dacă vrem să ne bucurăm de slava în care se află ea acum.

A asculta cuvântul lui Dumnezeu și a-l trăi zi de zi ne ajută nu doar să fim smeriți, ci și să fim ai lui Isus la fel ca Maria, iar asta este condiția, așa cum ne-a învățat sfântul Paul, ca să fim și noi readuși la viață împreună cu Cristos (cf. 1Cor 15,22), adică să ajungem și noi la Paștele nostru (Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului mai este numită și „Paștele Mariei”).

A da dovadă de smerenie și a fi ai lui Isus sunt două lucruri fără de care nu putem să avem luna – adică forțele răului – sub picioarele noastre, la fel ca Femeia din Apocalips. Uneori ni se pare că este imposibil a-l birui pe diavol, dar aici vreau să amintesc, căci ne este de mare ajutor, scena în care Isus merge pe mare și cum Petru, la chemarea lui Isus, începe și el să facă același lucru. Atât timp cât privirea lui Petru era ațintită spre Isus, el reușește să meargă pe mare, dar, de îndată ce se uită după vânt și furtună, începe să se scufunde. În Biblie, marea este locuința răului, iar faptul că Isus merge pe mare arată că el are putere asupra lor; faptul că și Petru merge pe mare arată că și omul poate să le stăpânească, însă doar atunci când privirea lui este îndreptată spre Isus, adică atunci când se roagă, participă la sfânta Liturghie, se spovedește, împlinește poruncile; cu alte cuvinte: când îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele. Iar a stăpâni forțele răului – mereu apelând la ajutorul lui Isus și al Mariei – înseamnă a avea sufletul alb ca zăpada.

Iubiți frați și surori în Domnul, „după cum Mama [Maria] nu-și abandonează niciodată copiii, la fel și voi fiți fideli Mamei”, ne îndeamnă Papa Leon al XIV-lea. Să avem în inimă acest îndemn al Sfântului Părinte. Maria ne este Mamă, s-o iubim; Maria ne este exemplu, s-o urmăm; Maria ne este învățătoare, să învățăm bine lecția; Maria ne este Regină, s-o ascultăm și să ne adresăm ei cu cuvintele rugăciunii Salve, Regina: „Îndreaptă spre noi ochii tăi cei milostivi și, după surghiunul acesta, arătă-ni-l nouă pe Isus” în slava cerească la care ai fost ridicată cu trupul și cu sufletul. Amin.