Dragi frați și surori în Domnul,

În Catedrala „Providența Divină” din Chișinău se află o statuie a sfântului Iosif care-l ține în mâna stângă pe Pruncul Isus, iar în dreapta ține un crin înflorit. De fapt, sunt numeroase icoanele sau statuile sau picturile care-l arată pe sfântul Iosif ținând în mână această floare frumoasă. Dar de unde această obișnuință de a-l reprezenta pe Iosif cu crinul?

Tradiția spune că, atunci când a venit timpul ca sfintei Fecioare Maria să-i fie găsit un logodnic, mai mulți erau candidații la mâna ei. Și cum încă din sânul mamei sale ea fusese aleasă de Dumnezeu ca să fie Mama Fiului Celui Preaînalt, cum se putea ști care dintre pretendenții la mâna ei este cel mai bun? Ca să afle cine este cel ales de Dumnezeu, fiecare dintre ei a primit câte o crenguță uscată, și doar cea primită de Iosif a înverzit și s-a transformat într-un crin frumos. De ce anume el? Pentru că, așa cum ne-a spus sfântul Matei în Evanghelia de azi, Iosif era un om „drept” (Mt 1,19).

În tradiția creștină, crinul are un simbolism foarte profund. Până în secolul al XII-lea a fost floarea-simbol a lui Cristos, după care tot mai mult a început să devină simbolul sfintei Fecioare Maria. Și o vedem pe Maria în multe reprezentări cum ține în mână floarea de crin când la ea vine arhanghelul Gabriel la Buna Vestire. După ce sfântul Anton de Padova a fost canonizat în anul 1232, crinul devine un atribut și al acestui mare sfânt. În sfârșit, crinul este și un atribut al sfântului Iosif, pentru că această floare este simbolul purității, al curăției, al neprihănirii, pe lângă faptul că este unul dintre simbolurile Paștelui, al învierii lui Isus, marea sărbătoare spre care ne îndreaptă Postul Mare pe care-l trăim acum, dar și al Providenței divine, în care Iosif s-a încrezut cu totul.

Scopul Postului Mare pe care-l traversăm asemenea evreilor pustiul pentru a ajunge la Sărbătoarea Paștelui este de a ne face și pe noi neprihăniți, puri, curați, pentru a putea să-l întâmpinăm pe Isus cel Înviat așa cum o merită. Iosif, cel „preacurat”, cum îl invocăm în Litania în cinstea lui, ne poate ajuta, chiar dacă Sfânta Scriptură ne spune puține lucruri despre el. Pentru ca floarea de crin să fie și semnul sufletului nostru curat, să privim la Iosif, la faptul că este un om drept. Nu este vorba despre dreptatea la care ne gândim: „drept” ar fi fost ca Iosif să o repudieze pe Maria, pentru că Fiul zămislit în sânul ei nu era al lui. Dreptatea lui Iosif constă în despuierea de sine ca să-i facă loc voinței lui Dumnezeu, iar Evanghelia ne arată acest lucru: el renunță la sine pentru a o lua pe Maria, știind că ea de fapt nu-i va aparține niciodată; el renunță la sine și se dăruiește cu totul Fiului lui Dumnezeu pe care-l primește ca pe propriul lui copil, punând în practică cuvântul lui Dumnezeu din Lectura întâi: „Eu îi voi fi lui tată și el îmi va fi mie fiu” (2Sam 7,14); el renunță la sine atunci când îi dă Pruncului numele Isus, ales nu de el, ci de Tatăl ceresc, deși a alege și a da nume copilului era prerogativa doar a tatălui; renunță la sine, ascultând de glasul lui Dumnezeu transmis prin înger, atunci când fuge în Egipt, iar la întoarcere nu alege el locul în care să trăiască – deși avea acest drept în calitatea lui de cap al familiei –, ci merge la Nazaret, căci așa i s-a poruncit. Asta este dreptatea lui Iosif: a asculta în toate și a împlini în toate voința lui Dumnezeu.

Ne poate ajuta pe noi dreptatea lui Iosif să avem un suflet ca al lui? Evident că da! Sfântul Augustin spunea într-o omilie că cine ascultă de Cristos și crede nu greșește, nu păcătuiește, iar noi știm bine că păcatul este pata care ne murdărește sufletului. Așadar, dreptatea lui Iosif ne învață să ascultăm de Isus și, asemenea lui, să renunțăm la voința noastră pentru a împlini voința lui Dumnezeu. În fiecare zi spunem: „Facă-se voia ta”, dar cât de mult contribuim noi la a face voința lui? Ați putea reproșa și spune că pentru sfântul Iosif a fost ușor să știe care este voința lui Dumnezeu, căci îi tot apărea în vis îngerul care-i spunea ce să facă; nouă nu ne apare. Nici nu este nevoie, pentru că voința lui Dumnezeu, o spune sfântul Paul, este sfințirea noastră (cf. 1Tes 4,3). Sfânt este nu persoana trecută în calendar pentru că este recunoscută ca atare de Biserică. Sfânt poate – chiar trebuie – să fie fiecare dintre noi, iar Isus nu ne lipsește de ajutoarele pentru a fi sfinți, iar în Postul Mare aceste ajutoare sunt postul, care ne ajută să ne înfrânăm trupul pentru a ne curăța sufletul; rugăciunea, pentru că prin ea creștem în credință, speranță și iubire și ne ajută să cunoaștem voința lui Dumnezeu, mai ales atunci când în rugăciune noastră ne folosim de cuvântul lui Dumnezeu, cel care ne transmite această voință; și pomana, pentru că prin ea ne manifestăm iubirea de aproapele, care este oglinda iubirii noastre față de Dumnezeu; iar așa cum ne învață sfântul Petru, „dragostea acoperă o mulțime de păcate” (1Pt 4,8).

Iosif ne este exemplu în acest sens: și-a înfrânat trupul, trăind în curăție; a fost omul rugăciunii odată ce a știu și a avut puterea de a împlini voința lui Dumnezeu; a fost omul carității, dând dovadă de iubire față de Isus și Maria, iar acum, din ceruri, arătând aceeași iubire și față de Mireasa Fiului său – sfânta Biserică –, al cărei patron este.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Sfânta Tereza de Avila îl numea pe sfântul Iosif „adevăratul meu tată și stăpân”, pentru că nu i-a fost dat să simtă iubirea tatălui ei natural. Povestește ea că, trecând printr-o boală gravă, și-a îndreptat rugăciunea spre sfântul Iosif, pentru că vedea în el pe tatăl pământesc de care a ascultat până și Isus. Punându-și încrederea în mijlocirea lui, nu doar că a fost vindecată, ci a regăsit gustul vieții și drumul rugăciunii care a condus-o la întâlnirea cu Isus. Să apelăm și noi, asemenea ei, la mijlocirea sfântului Iosif și să-l rugăm să ne obțină de la Fiul lui Dumnezeu și Fiul lui vindecare pentru sufletele noastre rănite de păcat, precum și voința fermă și puterea de a fi drepți, împlinind în toate voia Tatălui nostru care este în ceruri. Amin.