La lecția de religie, profesorul, după ce le-a vorbit elevilor despre înălțarea lui Isus, le-a zis: „Cine vrea să meargă în rai, să ridice mâna!” Aproape toți copiii au ridicat mâinile și strigau în gura mare: „Eu!” „Eu!” Doar un elev nu a ridicat mâna. La întrebarea profesorului: „Tu nu vrei să mergi în rai?”, elevul a răspuns: „Ba da, doar că i-am promis mamei că după lecții mă voi întoarce imediat acasă ca s-o ajut la muncile din curte”. Copilul își închipuia că, de cum va suna clopoțelul de la sfârșitul orelor, profesorul îi va lua pe toți elevii și-i va duce în rai. După ore, profesorul s-a apropiat de acel elev și i-a spus: „Va mai trece ceva timp până vei merge în rai, dar puțin câte puțin te poți apropia de cer zi di zi, făcând ceea ce ne-a învățat Isus. Spre exemplu, acum, când mergi acasă, te apropii deja de rai, căci asculți de dorința mamei de a-i da o mână de ajutor. Dacă, dimpotrivă, te-ai fi dus la joacă sau în parc, neglijându-i dorința, atunci te-ai îndepărta de cer”.

Iubiți credincioși, sunt sigur că dacă v-aș întreba: „Cine vrea să meargă în rai”, catedrala noastră s-ar umple de mâini ridicate și de strigăte: „Eu!” „Eu!”, pentru că, așa cum spune înțeleptul Qohelet: „Dumnezeu a pus veșnicia în inima omului” (Qoh 3,11). Iar sfântul Augustin, în Confesiunile sale scrie astfel: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până se va odihni în tine”, dorind prin asta să spună că în inima fiecăruia dintre noi Dumnezeu a pus dorul după cele veșnice.

Acest dor după cele veșnice îl observăm și la apostolii din Lectura întâi de astăzi, căci ne spune Luca: „[apostolii] erau cu ochii ațintiți spre cer” (Fap 1,10); același lucru ni-l spune și întrebarea pe care le-o adresează îngerul: „Bărbați galileeni, de ce staţi privind la cer?” (Fap 1,11). „Pentru că ne este dor de cer”, ar fi putut răspunde acești bărbați galileeni, „pentru că unde este cerul este și Isus”. Și ei îl iubeau pe Isus, poate nu toți la fel, dar îl iubeau, și înțelegem clar acest lucru din întrebarea pe care Isus i-o adresează lui Petru pe malul Mării Tiberiadei: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia?” (In 21,15)

Și Evanghelia ne-a vorbit despre acest dor după cele veșnice, căci, punând acest dor în inima omului, Isus nu-l poate lăsa pe om să tânjească după cer, și chiar de aici de pe pământ îi împlinește acest dor, făcându-l, așa cum spuneau deja sfinții părinți ai Bisericii, să preguste cerul, să simtă gustul veșniciei. De aceea, Isus, înainte de înălțarea sa la cer, ne asigură: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20) în cuvântul pe care vi l-am spus, pentru că eu sunt Cuvântul (cf. In 1,14); în sfintele sacramente, mai ales în Euharistie; în rugăciune, atunci când doi sau trei vă adunați în numele meu (cf. Mt 18,20), în aproapele pe care te-am învățat să-l iubești ca pe tine însuți (cf. Mc 12,31); sunt chiar în tine însuți dacă mă iubești, pentru că eu sunt Iubire (cf. 1In 4,8).

Cine pregustă veșnicia de pe pământ prin toate acele mijloace prin care Isus a rămas cu noi până la sfârșitul lumii, acela își va împlini pe deplin dorul după veșnicie în ceruri. Dar e valabil și invers: cine le neglijează, le evită, nu recurge la ele, le disprețuiește, le consideră fără valoare și – poate și mai rău – își bate joc de ele, acela va trăi veșnic cu dorul neîmplinit, iar asta înseamnă iadul.

Prin învierea sa, Isus ne-a deschis cerul; înălțarea sa este dovada acestui adevăr și fiecăruia dintre noi i s-a dat cheia cu care putem deschide porțile cerului pentru a ne împlini în mod desăvârșit dorul după cele veșnice, pentru a ne liniști inima odihnindu-ne în Domnul. Cu mult timp în urmă a trăit un călugăr care, pe patul de moarte, le-a cerut fraților să-i aducă un ciocan. Luându-l în mâini, le-a spus celor de față: „Iată cheia cu care voi deschide paradisul”. Toată viața fusese fierarul mănăstirii și și-a împlinit întotdeauna meseria cu zel și iubire. Fiecare dintre noi am primit, nu un ciocan, ci ciocane cu care putem făuri cheia cu care să deschidem paradisul: ciocan sunt talanții pe care i-am primit și pentru care vom trebui să dăm seama în fața dreptului Judecător; ciocan este cuvântul lui Dumnezeu, căci el ne arată calea; ciocan sunt sfintele sacramente, căci prin ele primim harurile necesare pentru o autentică viață creștină; ciocan este rugăciunea personală și comunitară, mai ales sfânta Liturghie, ciocan sunt faptele de milostenie trupească și sufletească; ciocan sunt virtuțile ce ne fac să creștem în sfințenie. Noi suntem fierarul.

Să-l rugăm așadar pe Isus, prin mijlocirea sfinților bărbați galileeni ce priveau cu dor cerul, să ne dea harul, puterea Duhului Sfânt și voința sfântă de a ne făuri cheia care ne va deschide paradisul, ca acolo, împlinindu-ne dorul după cele veșnice, să ne bucurăm pentru în vecii vecilor de ceea ce ne-a spus sfântul Paul în Lectura a doua: de „bogăția gloriei moștenirii între cei sfinți” (cf. Ef 1,18). Amin.