Dragi confrați preoți, dragi diaconi, iubite persoane consacrate, iubiți credincioși,

Într-un sătuc uitat din munți trăia o văduvă ce avea un singur copil, singura ei mângâiere, ajuns un medic de renume. Într-o zi, în drum spre mama sa, a fost accidentat mortal. Deși durerea mamei era de nedescris, ea și-a dat consimțământul ca organele interne să fie donate pentru a salva alte vieți. La vreo jumătate de an de la accident, i-a bătut la ușă un tânăr necunoscut, care ținea în mână un buchet de flori. Tânărul, zâmbitor, i-a întins buchetul de flori, a sărutat-o pe obraz și i-a spus „Mulțumesc!” „Mulțumesc pentru ce?”, a întrebat nedumerită văduva. „Pentru inima fiului dumneavoastră, care acum bate în pieptul meu”. Femeia, cu lacrimi în ochi, l-a întrebat: „Îmi permiți să-mi apropii urechea de pieptul tău pentru a asculta încă o dată inima fiului meu?” „Sigur”, i-a răspuns tânărul. „Dar am și eu o rugăminte”. „S-o aud”, i-a spus femeia în timp ce-și alipea urechea de pieptul lui. „Nu am avut posibilitatea niciodată să simt iubirea unei mame. Acceptați să fiți mama mea?” „Daaaa!”, a răspuns femeia printre lacrimi de bucurie. Și astfel, în locul fiului pierdut, și-a găsit un alt mângâietor!

Duminica trecută am sărbătorit Înălțarea Domnului. Deși aparent, ar fi vorba despre un eveniment trist, Luca ne-a informat că discipolii „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” (Lc 24,52) izvorâtă din promisiunea lui Isus pe care am auzit-o în Evanghelie: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (cf. In 14,16). Lectura întâi din Faptele Apostolilor ne-a arătat că Isus își ține promisiunea: apostolii, adunați în rugăciune în jurul Mariei, îl primesc pe acest Mângâietor. Prin acest Duh Sfânt noi, ca membri vii ai Bisericii, putem simți bătăile inimii lui Isus; mai mult, prin acțiunea lui în noi, Duhul Sfânt a transplantat inima lui Isus în pieptul nostru.

Un alt Mângâietor. Isus îl numește pe Duhul Sfânt astfel în primul rând pentru ca, în singurătatea lor, apostolii să nu se simtă abandonați de Învățătorul lor care urma să urce la cer. Prezența constantă a Duhului Sfânt i-a făcut pe apostoli să-l știe pe Isus printre ei, cu ei și în ei. Dovada sunt cuvintele lui Isus prin care le promite că el și Tatăl își vor veni la ei și își face locuință în ei (cf. In 14,23). Prin Duhul Sfânt, apostolii au devenit locuințe ale Tatălui și Fiului. Este ca și în povestea de la început: fiul văduvei și-a făcut locuință în pieptul acelui tânăr, iar prin el, acea mamă îndurerată a putut să-și aibă până la sfârșitul vieții pe fiul pierdut mereu aproape.

De câte ori în viață nu ne simțim și noi singuri, chiar dacă în jurul nostru roiesc mulțimi de oameni? Este un gol ca acela pe care l-au simțit apostolii văzându-l pe Isus ridicându-se la cer, un gol interior, o „noapte a spiritului” cum o numește sfântul Ioan al Crucii. Lumea în care trăim ne poate oferi multe lucruri cu care să umplem acest gol. Dar oare spiritul va fi satisfăcut? Ne răspunde sfântul Augustin: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până nu-și va afla odihna în tine”. Așadar, doar Domnul poate umple golul din sufletul nostru, și o face prin Duhul Sfânt. În singurătate, în abandon să luăm exemplul lui Isus de pe cruce: să ne rugăm, pentru că, așa cum spune același Ioan al Crucii, „în afara rugăciunii nu avem alt dor, nici sprijin, nici mângâiere”. Unde nu este rugăciune, nu este nici Duhul Sfânt Mângâietorul.

Dar Isus îl numește Mângâietor și pentru că știe că vin vremuri grele pentru discipolii săi. Chiar îi avertizează: „În lume veți avea necazuri” (In 16,33), iar el, nemaifiind cu ei, cine îi va putea mângâia dacă nu Duhul Sfânt. Să ne gândim la diaconul Ștefan, primul martir, care, înainte de a fi ucis cu pietre, era plin de Duhul Sfânt (cf. Fap 7,55) și astfel a putut cu curaj să înfrunte martiriul. Și el este doar unul dintre miile de exemple. Nu în zadar, scriitorul creștin Tertulian îl numește pe Duhul Sfânt „antrenorul martirilor”, cel care ne dă puterea de a putea depăși greutățile vieții.

Astăzi nouă nimeni nu ne cere, ca în timpurile nu demult apuse, să ne renegăm credința, să ne dezicem de Isus și de Biserică; nimeni nu ne amenință cu închisoarea sau cu moartea pentru că suntem creștini. Dar orice greutate a vieții poate deveni un martiriu și deseori chiar și cea mai mică dificultate ni se pare greu de suportat. De ce? Deoarece, contrar a ceea ce ne-a spus sfântul Paul azi în Lectura a doua, trăim după trup și nu după Duh, adică nu împlinim cuvântul lui Isus, nu-l iubim și nu-l mai avem în noi pe Duhul care să ne întărească în greutăți. Să ne amintim ce ne-a spus Secvența pe care am ascultat-o înainte de Evanghelie: „Tu în trudă alinare / În căldură ești răcoare / Mângâiere în mâhnire”. Asta va fi pentru noi Duhul doar dacă vom păstra neatins de vreo pată a păcatului acest dar minunat pe care l-am primit la Botez și Mir; doar astfel Mângâietorul poate fi permanent pentru noi ceea ce a devenit acel tânăr pentru bătrâna văduvă: sprijin, ajutor, mângâiere.

Dar am fi egoiști dacă doar ne-am bucura de mângâierea Duhului Sfânt în singurătatea noastră, în greutățile vieții noastre. Iar creștinul nu poate fi omul egoismului. L-am auzit pe Isus spunându-le ucenicilor: „[Duhul Sfânt] vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26). Multe sunt cuvintele pe care le-a spus Isus, dar cel mai important acesta este: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta... Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (cf. Mc 12,30-31). Așadar, primind marea bucurie a mângâierii Duhului, să nu uităm să-l iubim pe Dumnezeu, pentru că din iubirea lui îl primim pe Mângâietor; iar această iubire de Dumnezeu să o practicăm iubindu-l pe aproapele, făcând ceea ce ne învață sfântul Paul: să-i mângâiem pe alții cu aceeași mângâiere cu care noi suntem mângâiați de Dumnezeu (cf. 2Cor 1,4), adică să facem bine atât cât putem.

Să-l invocăm pe Duhul Sfânt cu această frumoasă rugăciune, cerându-i să distrugă în noi tot ceea ce ne împiedică să împlinim în viața noastră porunca iubirii încredințată nouă de Mântuitorul:

„Vino, Duhule Sfânt:

Tu ești vânt: stinge orgoliile noastre și focul patimilor noastre dezordonate;

Tu ești tărie: învinge ezitările și îndoielile noastre, mai ales neîncrederea în Dumnezeu;

Tu ești foc: aprinde sufletul nostru de dorul pentru cele cerești;

Tu ești viață: fă să iubim și să apărăm viața de la zămislirea ei până la moartea ei naturală;

Tu ești iubire: fă-ne să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele ca pe noi înșine;

Tu ești mângâiere: fă-ne ca noi, mângâiați de Cristos, să-i mângâiem pe alții cu aceeași mângâiere.

Amin.”