Iubiți mei frați și surori în floarea tinereții,

Împreună, la Psalmul responsorial, am preamărit milostivirea lui Dumnezeu cântând împreună: „Lăudați-l pe Domnul, pentru că este bun: veșnică este îndurarea lui” (Ps 118,1), iar în Lectura a doua l-am auzit pe Petru cum proclamă că Isus „a trecut făcând bine și vindecându-i pe toți cei care erau stăpâniți de diavol” (Fap 10,38), arătând prin aceasta adevărul a ceea ce spunea de pie memorie Papa Francisc: că numele lui Dumnezeu este milostivirea.

Și aici vreau să vă relatez o întâmplare a unui student spaniol. Eminent și profund credincios, avea obișnuința ca, în fiecare zi, înainte de ore, să intre să se roage în capela colegiului în care studia. Aici se afla o icoană a Maicii Domnului îndurerată, a cărei inimă o străpungeau șapte săbii. Însă iată că într-o dimineață, intrând pentru rugăciune, a văzut că, în loc de șapte săbii, erau opt. S-a frecat la ochi, crezând că i se năzare. Dar nu, tot opt erau. Atunci și-a amintit că în seara precedentă păcătuise grav. Și a înțeles că a opta sabie care străpungea Inima Mariei era tocmai păcatul său. De aceea, fără a mai sta pe gânduri, l-a căutat pe capelanul colegiului și s-a spovedit. Intrând după spovadă în capelă pentru a-și împlini pocăința, a văzut că pe icoană erau iarăși, ca și mai înainte, șapte săbii.

Ce l-a determinat pe acest tânăr să meargă la spovadă? Evident, durerea Mariei, care este și durerea lui Isus. Dar imboldul care l-a împins să-i ceară iertare lui Dumnezeu pentru păcatul său era nimic altceva decât speranța în îndurarea lui Dumnezeu, pentru că, așa cum spune psalmul, „veșnică este îndurarea lui”. Dar mai mult de atât, trebuie să ne întrebăm: dincolo de mângâierea pe care dorea să i-o aducă Mariei, a cărei inimă și așa era străpunsă de șapte săbii, ce mai dorea acest student? Dorea ceea ce sper că doriți și fiecare dintre voi: ca Dumnezeu să fie cu el, așa cum a fost cu Isus (cf. Fap 10,38).

Evident, așa cum bine știm de la lecțiile de catehism, sacramentul Spovezii îl readuce în sufletele noastre pe Dumnezeu pe care-l pierdem din cauza păcatelor. De aici și întrebarea: doar oare nu ar fi mai bine să nu-l pierdem deloc păcătuind? Ar fi ideal, dar știm că suntem slabi și, la fel ca și Petru cu care ne-am întâlnit și în Evanghelie, îl putem pierde, pentru că, vrând-nevrând, mai păcătuim (iar orice păcat este un fel de a spune: „Nu-l cunosc pe Isus”). Dar scena cu Petru din Evanghelia pe care am ascultat-o vine cu o lecție foarte importantă și pentru noi.

Să ne amintim că Isus vine la ucenici mergând pe apă și că și Petru dorește să meargă și el pe apă. Minune, el chiar merge. În Sfânta Scriptură, marea simbolizează locuința forțelor răului, iar faptul că Isus merge cu atâta ușurință pe mare înseamnă că el, ca Dumnezeu, le poate domina. Faptul că și Petru merge pe apă ne arată că și omul poate să stăpânească puterile răului. Dar cu o condiție. Care? Să ne amintim ce ne-a spus evanghelistul Matei: „Petru a început să umble pe apă și a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat și... a început să se scufunde” (cf. Mt 14,29-30). În aceste cuvinte se află ascunsă condiția: pentru ca omul să poată stăpâni el răul și nu răul să-l stăpânească pe el trebuie să aibă mereu privirea îndreptată spre Isus. Dacă, la fel ca Petru, măcar pentru o clipă în viața noastră, ne întoarcem privirea de la el spre a vedea răul, spre a-l încerca, spre a-l gusta, ne vom scufunda în rău, în păcat, în marea suferințelor spirituale.

Ne scufundăm pentru că ne-am întors privirea de la Isus? Nicio problemă! Ce a făcut Petru? Ce a făcut studentul din relatarea de la început? Pur și simplu au strigat spre Isus, care este speranța fiecărui om: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14,30) Iar Isus niciodată nu-și închide urechile și nu-și învârtoșează inima la strigătul nostru deznădăjduit, nu-și întoarce niciodată privirea lui milostivă de la noi, nu ne lipsește niciodată de iubirea și iertarea lui, chiar dacă noi îl omorâm și-l atârnăm pe lemnul crucii prin păcatele noastre (cf. Fap 10,39). Dimpotrivă, asemenea tatălui îndurător aleargă în întâmpinarea noastră, ne strânge la pieptul lui, ne iartă, ne îmbracă iarăși cu haina harului și ne dă sărutul păcii. Pentru că numele lui Dumnezeu este milostivirea!

Dragii mei, Jubileul pe care-l trăim împreună în acest An Sfânt și pe care îl celebrăm astăzi aici, la Tiraspol, este un Jubileu al speranței, pentru că așa l-a voit Papa Francisc. Să ne umplem de această speranță prin credința pe care o mărturisim și, având-o drept armă în lupta noastră cu cel rău, să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului: „Doamne, mântuiește-mă, Doamne dă-mi victorie!” (Ps 118,25) Amin.