Iubiți frați și surori în Domnul,

Într-o zi de iarnă, un profesor de religie a hotărât să facă o plimbare cu elevii săi, pentru a le vorbi din mijlocul naturii îmbrăcate în alb despre frumusețea creației. În timpul plimbării, au trecut pe lângă un lac și, deși profesorul le-a interzis categoric să meargă pe gheață, câțiva elevi mai neastâmpărați au pășit totuși pe luciul de gheață al apei. Gheața, nefiind suficient de groasă pentru a rezista greutății, a cedat, iar elevii au căzut în apă. Unul dintre ei, neștiind să înoate, a început disperat să strige după ajutor. Profesorul, fără a sta mult pe gânduri, a sărit în apă și i-a salvat viața, însă recele apei și efortul depus i-au fost fatale: inima a cedat și el s-a stins în urma unui infarct. La înmormântare, elevul, stând lângă sicriul cu trupul lipsit de viață al profesorului, își spunea cu regret: „Dacă astăzi sunt viu, i-o datorez acestui profesor minunat. Și dacă el azi este înmormântat este numai vina mea. Dacă l-aș fi ascultat, el ar fi trăit în continuare. El și-a dat viața pentru mine!”

„El și-a dat viața pentru mine”. Oare Adam și Eva, dacă ar fi stat lângă crucea lui Isus, alături de Maria, sau ar fi mers în urma celor care duceau trupul mort al lui Isus pentru a fi depus în mormânt, ar fi spus la fel, știind că tocmai neascultarea lor față de porunca lui Dumnezeu l-a ucis pe Isus? Oare ar fi simțit ei același regret și remușcare ce măcina conștiința elevului, știind că moartea lui Isus este urmarea păcatului lor, păcat care a trecut la toți oamenii?

Nu știm care ar fi fost sentimentele lui Adam și ale Evei dacă s-ar fi aflat alături de Isus agonizând și murind pe cruce, alături de trupul lui depus în mormânt. Sincer, nu asta ar trebui să ne intereseze. Fiecare dintre noi, care am ascultat Patima după sfântul Luca, am avut iarăși posibilitatea cu mintea și inima să fim în acea zi fatidică de Vinerea Mare alături de Isus. Ce sentimente ne-au cuprins văzând cum Isus nu-și ascunde fața de la cei care-l insultă și-l scuipă, cum își dă spatele și obrazul pentru a fi lovit (cf. Is 50,6)? De revoltă față această nedreptate? De indiferență? De aprobare: „Așa-i trebuie dacă răzvrătește poporul” (cf. Lc 23,5)? Sau de compasiune (chiar dacă compasiunea nu-l mai ajută cu nimic pe Isus)?

Nu, sentimentele noastre, în acea zi, ca și astăzi și în toate zilele vieții noastre, ar trebui să fie de regret și remușcare, pentru că nu numai neascultarea lui Adam și a Evei l-au ucis pe Isus. Îl ucide pe Isus și neascultarea noastră. El, învățătorul nostru, ne spune destul de clar: nu călca pe gheața ispitelor ca să nu te scufunzi în lacul păcatelor. Și noi? Până nu cădem nu ne dăm seama că tot spre binele nostru o spune. Iar el, bun fiind, se despoaie pe sine, devine unul dintre noi (cf. Fil 2,7) și se aruncă în lac pentru a ne salva, chiar dacă știe că asta înseamnă pentru el chin, bice, spini, batjocură, cruce, moarte și mormânt. Dacă este Isus moare nu este numai vina lui Adam și a Evei, este și vina noastră, a tuturor.

Dar nici sentimentele de regret și remușcare nu sunt suficiente. Ele trebuie transformate în decizii ferme de a nu ne mai abate de la calea cea dreaptă pe care ne-a arătat-o Isus. Dar și în sentimente de recunoștință și mulțumire față de acest Învățător divin că, dacă astăzi suntem vii, se datorează faptului că el și-a dat viața pentru noi. De aceea, apropiindu-ne de sfânta Euharistie, care este actualizarea aici și acum a pătimirii și morții Domnului, să-i mulțumim că și-a dat viața pentru noi, că, asemenea unui miel nevinovat, a ispășit păcatele noastre. Și să-l rugăm să ne dea mereu harul de a simți remușcare și regret pentru păcatele noastre, ca astfel să ne străduim, având mereu sprijinul harului ceresc, să nu-i mai permitem diavolului să ne scufunde în lacul păcatelor. Amin.