Dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși

În biserica „Sfântul Sebastian” din Roma se păstrează și este venerată de credincioși o placă de marmură pe care se văd două urme de om. Tradiția spune că sunt urmele Mântuitorului lăsate atunci când, îndreptându-se cu crucea în spate spre Roma pentru a fi răstignit din nou, s-a întâlnit cu sfântul Petru care, de teama persecuției lui Nero, fugea din oraș. Uimit de această întâlnire, l-a întrebat pe Isus: „Quo vadis, Domine? – Încotro, Doamne?” Urme ale lui Isus imprimate în piatră se păstrează și în Capela Înălțării pe Muntele Măslinilor, locul de unde, conform tradiției, Isus s-a înălțat la cer. Dincolo de aceste tradiții se poate afirma că urme ale prezenței lui Isus se pot găsi pretutindeni în lume, iar astfel de urme se află și în Dieceza de Chișinău; mai mult, aceste urme sunt adunate astăzi în această catedrală pentru Liturghia crismei. Aceste urme sunt preoții.

Știm că, înainte de a-și lua locul binemeritat la dreapta Tatălui, Isus a făcut o promisiune: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20), și această prezență se manifestă în fel și chip: în cuvântul divin, în sacramente, mai ales în Euharistie, în rugăciune, în chipul lui Dumnezeu din fiecare om etc. Dar aceste urme sunt vizibile și în preot, pentru că numai lor le-a dat Isus puterea de „a face aceasta în amintirea mea” (cf. Lc 22,19); numai lor, prin apostoli și urmașii lor, le-a spus: „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20,23).

A fi preot, așa cum bine știți, iubiții mei confrați, încă de pe băncile seminarului, înseamnă a fi un „alter Christus – un alt Cristos”. Și aici doresc să amintesc cuvintele Psalmului 45(44), considerat deja de părinții Bisericii ca fiind psalmul nunții dintre Cristos și Biserica sa: „Ai iubit dreptatea și ai urât fărădelegea; de aceea, te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei, ca pe nimeni altul dintre tovarășii tăi” (v. 8). Acest „untdelemn al bucuriei” este Duhul Domnului Dumnezeu, de care a amintit profetul Isaia în Lectura întâi, text, așa cum auzit în Evanghelie (cf. Is 61,1; Lc 4,18), își are împlinirea în Isus, Unsul Tatălui. Așadar, preotul, fiind „un alt Cristos”, înseamnă că și el, prin ungerea cu sfânta crismă la hirotonire, s-a învrednicit a-l avea pe Duhul Domnului asupra lui. Atunci, preotul a fost uns pentru a împlini, asemenea lui Isus, o misiune; de atunci, prin acea ungere, îi spune preotul lui Dumnezeu, la fel ca și David: „Tu ești tatăl meu, Dumnezeul meu și stânca mântuirii mele” (Ps 88[89],27); atunci, prin aceea ungere, Isus l-a rânduit pe slujitorul său hirotonit „preot pentru Dumnezeu și Tatăl său” (cf. Ap 1,6). Atunci, prin acea ungere, care amintește de ungerea lui Isus în Betania, preotul a fost înmormântat pentru sine și pentru lume pentru a fi cu totul al lui Dumnezeu. Prin această ungere preoților, așa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur, „le-a fost încredințată sarcina administrării lucrurilor cerești și au primit o asemenea putere pe care Dumnezeu nu o dă nici îngerilor, nici arhanghelilor” (Despre preoție, III).

„Ca pe nimeni altul dintre tovarășii tăi”, spune psalmistul. Și totuși, această ungere deosebită – fiind vorba de ungerea preoțească – nu-l face pe preot cu nimic superior celorlalți; dimpotrivă, prin hirotonire, preotul devine ceea ce spunea sfântul Grigore cel Mare referitor la sine însuși ca pontif: „Servus servorum Dei – Slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”; sau ceea ce le scria sfântul Paul corintenilor: „M-am făcut sclavul tuturor” (1Cor 9,19). Iar acest adevăr reiese clar din Evanghelia Liturghiei crismei. Isus, după ce afirmă că „Duhul Domnului este asupra mea”, continuă: „Pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea și celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de bunăvoință al Domnului” (Lc 4,18).

Preotul, fiind un alter Christus, trebuie să fie oglinda slujirii lui Cristos. Trei sunt dimensiunile acestei slujiri, așa cum le putem deduce din același fragment evanghelic:

1. „M-a uns să duc săracilor vestea cea bună” se referă la slujirea cuvântului. Decretul conciliar Presbyterorum ordinis afirmă cu claritate că „preoții, în calitate de colaboratori ai episcopilor, au ca primă îndatorire să vestească tuturor evanghelia lui Dumnezeu” (nr. 4). Cu două mii de ani în urmă, sfântul Paul, îi scria ucenicului său Timotei: „Te conjur înaintea lui Dumnezeu și a lui Cristos Isus...: vestește cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit!” (2Tim 4,1-2) Atenție: nu-i spune: „te îndemn” sau „te rog”, ci „te conjur”, dând de înțeles că slujirea cuvântului nu este ceva opțional, ceva ce poate să aștepte sau ceva ce poate fi lăsat la o parte, ci este o îndatorire pentru care fiecare preot va trebui să dea cont.

2. „M-a trimis să proclam celor captivi eliberarea și celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți” face trimitere la slujirea sacramentelor. Același decret al Conciliul al II-lea din Vatican indică aceasta ca un imperativ: „Preoții... să acționeze în celebrarea celor sfinte ca slujitori ai aceluia care, prin Duhul său, își exercită necontenit pentru noi funcția preoțească în liturgie” (PO, nr. 5). Isus însuși a arătat cât de importantă e slujirea sacramentelor atunci când le-a cerut apostolilor la cina de taină: „Faceți aceasta în amintirea mea” (cf. Lc 22,19); sau când, înainte de a se înălța la cer, le-a cerut: „Mergând, faceți discipoli din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Atenție și aici: nu „să faceți”, ci „faceți!”

3. „Să vestesc un an de bunăvoință al Domnului” face referință la slujirea carității. Și las iarăși să vorbească Presbyterorum ordinis: „Preoții să considere că le sunt încredințați în mod deosebit cei mici și săraci cu care Domnul însuși s-a arătat unit în mod special” (nr. 6). Cât de importantă este această slujire ne putem da seama fiecare citind fie parabola bunului samaritean, la capătul căreia Isus îi spune învățatului legii: „Mergi și fă și tu la fel!” (Lc 10,37), fie criteriile judecății finale din capitolul 25 al Evangheliei după sfântul Matei. Atenție: nici aici nu este vorba de o opțiune la libera alegere a preotului, pentru că Isus spune: „Fă!”

Așadar, iubiții mei frați, pentru a fi în lume urmele lui Isus, pentru a fi cu adevărat alter Christus, străduiți-vă – și-mi spun acest lucru și mie, ca episcop, părinte și model pentru preoții mei – să vă îndepliniți cu fidelitate, iubire, dăruire și conștiincios aceste trei slujiri și să fiți, după exemplul sfântului Iosif, „tați adoptivi” pentru întregul popor al lui Dumnezeu.

Iar pe voi, iubiți credincioși, vă îndemn cu cuvintele sfântului Ioan Gură de Aur: „Rugați-vă deci cu insistență pentru ca preoții să nu se numere printre cei care au fost încătușați cu lanțuri, nici printre cei care au fost aruncați în întuneric, ci să se poată număra printre cei chemați să obțină iertarea prin harul Domnului nostru Isus Cristos, căruia să-i fie slavă, putere și adorație în vecii vecilor. Amin!” (Prima omilie în ziua sfințirii sale sacerdotale, 4)