„Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?” (Fap 1,11).

Iubiți frați și surori în Domnul,

Aceste cuvinte ale îngerului, pe care le-am auzit în Lectura întâi de azi, par a fi un reproș adresat apostolilor, cărora le părea rău că Învățătorul lor se desparte de ei. Pe de altă parte știm că orice despărțire de un om drag aduce cu sine tristețea. Așa s-a simțit Isus când a fost abandonat de discipoli. Așa se simt acum discipolii cărora li se pare că sunt abandonați de Isus. Dar numai li se pare...

Se spune că un rege foarte iubit de supușii săi trebuia să plece la o luptă pe un tărâm îndepărtat și nu exista nici cea mai mică siguranță că se va mai întoarce, iar acest fapt îi întrista mult pe locuitorii acelui regat. Nici lacrimile și rugămințile celor mai apropiați oameni nu l-au putut îndupleca pe rege să renunțe la decizia sa. Însă, în ziua în care a pus piciorul pe corabia care urma să-l ducă departe, regele le-a făcut un cadou supușilor: le-a oferit în dar un tablou cu chipul său și le-a zis: „Ori de câte ori vă veți simți abandonați, ori de câte ori vă va fi dor de mine, priviți la acest tablou. Nici marea, nici pământul, nimic nu mă va despărți de voi, pentru că inima mea rămâne aici, chiar dacă trupul meu va fi departe. Iar atunci când vor da năvală dușmanii, să le arătați și lor acest tablou și fiți siguri că se vor retrage de îndată fără să vă facă vreun rău”. Se zice că oamenii acelui regat și până azi așteaptă întoarcerea regelui lor iubit, dar niciunul dintre ei nu este trist, pentru că au alături de ei chipul lui imortalizat de acel tablou, iar ori de câte ori vreun dușman le calcă hotarele, e de ajuns să le fie arătat chipul regelui, că imediat fug îndărăt fără să provoace vreo daună.

„Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Isus, care a fost înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum l-ați văzut mergând spre cer” (Fap 1,11). Aceste cuvinte ale îngerului nu sunt un reproș adresat discipolilor. Sunt o încurajare, sunt o expresie de speranță care până azi îi face pe toți creștinii să aștepte întoarcerea Regelui Isus. Iar speranța, așa cum spune și mottoul Anului Jubiliar pe care-l trăim, „nu înșală” (Rom 5,5). Și sfântul Augustin ne asigură că „speranța este darul lui Dumnezeu care ne face să privim viitorul ca pe o promisiune”, pentru că avem mereu alături de noi tabloul pe care ni l-a lăsat Isus cu chipul său, și tocmai datorită acestui tablou, discipolii, „adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” (Lc 24,52), așa cum ne-a spus sfântul Luca în Evanghelie. Dar Isus nu ne-a lăsat doar un tablou, ci un triptic, trei imagini, în care putem să-i contemplăm chipul, să ne bucurăm de prezența lui continuă alături de noi și să fim biruitori ori de câte ori de asaltează dușmanul.

Să vedem care este acest triptic pe care ni l-a lăsat Isus ca să nu se simțim niciodată abandonați de el. În Lectura întâi l-am auzit pe sfântul Luca spunându-ne că Isus, arătându-li-se timp de patruzeci de zile discipolilor, le-a vorbit despre cele privitoare la împărăția lui Dumnezeu (cf. Fap 1,3). A făcut aceasta și înainte de moartea și învierea sa; iar acum ne vorbește și nouă în cuvântul său pe care ni l-a lăsat ca testament, și tocmai cuvântul lui, care este Sfânta Scriptură, este cel dintâi tablou în care îl găsim pe Isus. În același timp, acest cuvânt al lui Dumnezeu este una dintre cele mai puternice arme pe care le putem folosi pentru a-l învinge pe diavol. Dovada ne-o oferă Isus însuși care, la ispitirile din pustiu, l-a bătut pe Satana cu cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, dacă vrem să-l avem pe Isus zi de zi alături de noi trebuie să avem Sfânta Carte la inimă, să citim din ea, să medităm la ce ne spune ea, să ne hrănim cu învățătura ei, pentru că cuvintele din ea sunt „cuvintele vieții veșnice” (In 6,68).

Pentru a vedea al doilea tablou al acestui triptic să ne amintim ce-a făcut Isus înainte de înălțarea sa la cer. Sfântul Luca ne-a spus în Evanghelie: „I-a scos [pe discipoli] până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat” (Lc 24,50). Părtași ai acestei binecuvântări au fost nu doar apostolii, ci și noi și o primim prin sfintele sacramente. Ele sunt al doilea tablou în care ne este dat să contemplăm chipul Mântuitorului și să-l simțit alături de noi. Dintre toate șapte, trei sunt cele care ne ajută în mod special să fim înălțați și noi în gloria în care s-a înălțat Isus. Primul este Botezul, cel care a făcut din noi discipoli ai Mielului. Al doilea este Pocăința, prin care suntem împăcați cu Isus ori de câte ori îl pierdem prin păcat. Al treilea este Euharistia, sacramentul care ne amintește de jertfa prin care Isus a luat asupra sa păcatele celor mulți (cf. Evr 9,28) și în care îl putem vedea cu ochii credinței.

Pentru ca să-l avem pe Isus permanent cu noi, trebuie să ne trăim Botezul, adică să fim cu adevărat creștini, iar dacă se întâmplă să mai pierdem drumul corect – căci este omenesc să se mai întâmple și asta cu noi –, să nu ne fie frică să ne mărturisim păcatele, căci prin iertarea primită Isus reintră în sufletele noastre. În sfârșit, să ne străduim să ne hrănim cu mare evlavie și inima curată cu Isus Euharisticul, pentru ca el să nu ezite să intre la noi, iar prezența lui în noi și între noi să fie tot mai puternică. Și să nu uităm că, prin sacramente, devenim mai puternici în bătălia cu Cel Rău, căci îl avem de partea noastră pe Duhul Sfânt, așa cum i-a asigurat Isus însuși pe discipolii săi înainte de a se înălța la ceruri: „Va veni Duhul Sfânt asupra voastră [şi] voi veți primi o putere” (Fap 1,8).

Și am ajuns la al treilea tablou al tripticului; și în acest tablou suntem pictați fiecare dintre noi. Uitându-ne în oglindă, avem posibilitatea să vedem chipul lui Isus; privind la oamenii din jur iarăși îl putem vedea pe Isus. Doar că există câte o condiție pentru fiecare din aceste două posibilități. Ca să vedem chipul lui Isus în noi nu trebuie să-l pierdem prin păcat; dacă vrem să-l vedem în aproapele trebuie să-l iubim pe aproapele. Iar dacă ne mai întrebăm cine este aproapele nostru, să ne amintim de bunul samaritean. „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Mc 12,31), ne învață Isus, adică să avem între noi iubire. Iar acolo unde este iubire acolo este Dumnezeu, iar acolo unde este Dumnezeu, diavolul nu are nicio putere.

Iubiții mei frați și surori în Domnul,

De Înălțarea Domnului nu există loc pentru tristețe, pentru că, deși Isus a plecat fizic de lângă noi, rămâne alături de noi în tabloul pe care ni l-a lăsat. Să purtăm în inimile noastre acest tablou, să privim spre el cât mai des, pentru a afla în el speranța vieții veșnice. Amin.