Dragi frați și surori în Domnul,

Amară și dureroasă este constatarea lui Dumnezeu pe care el o face cunoscută prin gura profetului Ieremia în Lectura întâi de astăzi: „Ei nu au ascultat și nici nu și-au plecat urechea [la glasul meu], ci au umblat după planurile încăpățânate ale inimii lor rele” (Ier 7,24). După atâtea binefaceri primite de la Dumnezeu – să ne gândim doar la eliberarea din sclavia Egiptului –, poporul ales îi răspunde întorcându-i spatele, neglijându-i vocea, încălcându-i poruncile, dovedindu-se infidel. Într-un cuvânt, poporul a ales să se războiască cu Dumnezeu în loc să rămână în pacea pe care Domnul a stabilit-o între el și Israel pe muntele Sinai. Privind la realitatea istoriei omenirii de la început și până astăzi, la aceste zile tulburi pe care le trăim, putem spune că războiul este înscris în codul genetic al omului.

O fi așa? Se povestește că un călugăr stătea pe malul unui râu și a văzut cum un scorpion, căzut în apă, se zbătea să iasă. L-a luat, dar, drept recompensă, scorpionul l-a înțepat. Scorpionul a doua oară a căzut în apă; a doua oară l-a salvat călugărul și a doua oară a fost înțepat. Scena s-a repetat și a treia oară, la care un țăran l-a întrebat pe călugăr: „De ce-l mai ajuți, dacă tot te înțeapă?” La care călugărul i-a răspuns: „Amândoi urmăm naturile noastre: ține de natura scorpionului să înțepe și de natura mea să fiu bun”.

Ține de natura noastră să fim buni... Doar că se întâmplă să avem în noi natura scorpionului: să-l înțepăm pe Dumnezeu și pe aproapele. De unde această tendință? Răspunsul cel mai simplu ar fi: de la diavol, cel care de la început îl „înțeapă” pe Dumnezeu și, ispitindu-l, îl „înțeapă” și pe om, vărsând în el toate acele sentimente negative care îl fac pe om să se războiască cu Dumnezeu (după exemplul diavolului). Dar nu este diavolul singurul vinovat pentru „scorpionul” din noi. Suntem noi cei care, la fel Adam și Eva, ca evreii din timpul lui Ieremia sau Isus, ne lăsăm seduși de diavol, lăsând ca, în locul iubirii, al bunătății, fidelității, solidarității – sentimente caracteristice naturii umane –, în noi să existe ură, invidie, răzbunare, mânie etc. Meditând Calea crucii, de câte ori ne-am întrebat: ce l-a ucis pe Isus? Cine l-a ucis pe Isus? L-a ucis veninul pe care am acceptat ca diavolul să-l toarne în noi; l-am ucis noi, noi toți... Și, cu părere de rău, continuăm să-l ucidem, ucigându-l pe aproapele nostru.

De ce toarnă diavolul acest venin în noi, transformându-ne din oameni în scorpioni? Ne răspunde Isus în Evanghelia de azi: „Orice împărăție dezbinată în ea însăși se ruinează și se prăbușește casă peste casă” (Lc 11,17). Asta urmărește diavolul: ruinarea împărăției lui Dumnezeu, ruinarea Bisericii, iar oamenii – nu toți, evident – nu sunt decât marionete pe care el le folosește în acest scop. De aceea, umple lumea de invidie și ură, iar din aceste sentimente inumane și antiumane se nasc războaiele și conflictele, iar lumea tot mai mult duce lipsă de pace.

Uneori ne putem justifica spunând: eu prea mic pentru o lume atât de mare pentru a putea face ceva pentru pacea în lume. Greșit! Pacea începe de la noi, atunci când, în loc de sentimentele negative insuflate de diavol dăm dovadă de iubire, iertare, bunătate. Spunea Papa Benedict al XVI-lea în anul 2012: „Pentru a fi cu adevărat făcători de pace trebuie să ne educăm la compasiune, la solidaritate, la colaborare, la fraternitate”. Pacea începe de la noi dacă facem ceea ce ne spune Domnul prin gura lui Ieremia: „Ascultați glasul meu...; umblați pe căile pe care vi le-am poruncit și va fi bine pentru voi!” (Ier 7,23), pentru că asta înseamnă a fi în pace cu Dumnezeu, iar unde este pace cu Dumnezeu este și pace între oameni și între popoare. Nu în zadar spunea filozoful francez de origine evreiască: „Să nu ucizi” nu înseamnă doar a-i lua viața cuiva. „Să nu ucizi înseamnă și a nu-l urî”.

Sfântul Părinte Papa Leon al XIV-lea a afirmat că „tot mai mult crește ura în lume”. De aceea, noi, ca ucenici ai lui Isus, trebuie să fim noi primii care împiedică această creștere. Cum? Ne-a supărat cineva, să-l iertăm; am supărat pe cineva, să-i cerem iertare; avem vreun dușman, să-l iubim și să-i facem bine în loc să căutăm a ne răzbuna și a-i face rău; asta înseamnă „a ne ruga pentru pace, a lucra pentru pace”. Să lăsăm să iasă în evidență omul din noi, omul chemat să fie în lume icoana lui Isus, Principele păcii, cel care ne spune: „Pace vouă” (In 20,19), o pace dezarmată și dezarmantă, așa cum, chiar din seara alegerii sale, a caracterizat-o Sfântul Părinte. În schimb, să stârpim scorpionul din noi, ascultând și trăind învățătura divină și respingând șoaptele înșelătoare ale Celui Rău.

Și încă ceva: dacă vrem să avem cu adevărat pace cu Dumnezeu și cu oamenii, dacă vrem să avem pace în lume, niciodată, dar niciodată să nu facem pace cu diavolul. Cu el, și doar cu el să fim mereu în război, chemându-l în permanență în ajutor pe Cel care l-a învins odată prin lemnul crucii și apelând la acele arme pe tot El ni le-a pus la dispoziție: sfintele taine, cuvântul lui, care este cuvântul păcii și al vieții, postul, pomana și rugăciunea. Amin.